Cine-i pufoșenia care a crezut că mă combină?

De ceva timp stau întinsă pe iarbă și mă holbez la pufoșeniile ce defilează în slow motion pe deasupra mea. Iarba fragedă îmi gâdilă pielea, iar gâzele se încurcă mereu în părul meu. Sunt fascinată de albul imaculat ce contrastează cu albastrul pur. Uneori privesc în gol, alteori pătrund dincolo de nori. Întind mâna și parcă prind unul. Îl strâng între degete, îl turtesc puțin și apoi îl las să plece. Revine la forma inițială și se grăbește. Suflu într-o păpădie și ea se îndreaptă spre nori. Pufoșeniile tot la pufoșenii trag.

Sursa foto: http://www.1freewallpapers.com

Ar trebui să vă spun ce caut aici, de fapt. Mă ascund. Cum amintirilor nu pot să le dau Ctrl+Alt+Delete, încerc să îmi alung niște gânduri și imagini din minte, înlocuindu-le cu ceva frumos. Ciudat cum în timpul examenelor, tocmai informația care îmi trebuie se șterge. Misterioase sunt sinapsele neuronilor.

Sursa foto: Frumusețile naturii

Am fugit de la nunta mea. Eh, hai să nu exagerăm și să vă explic cum stau lucrurile.

Zilele trecute am fost contactată pe facebook de un tip, cititor al blogului meu. Mi-a vorbit extrem de frumos și m-a rugat să îmi fac puțin timp să ne vedem, asta dacă aș putea și, evident, dacă aș vrea. Inițial am vrut să îl refuz pentru că nu îmi place să mă întâlnesc cu necunoscuții, dar am zis să îmi asum statutul de blogger și dacă publicul mă vrea, să mă arăt (chiar dacă nu vreau). M-a invitat la teatru și am acceptat. Cât de rea putea fi o ieșire la teatru? Vezi piesa liniștit și apoi pleci. M-am gândit că dacă îmi place compania lui, mai putem rămâne să povestim. Dacă nu, o să îi spun că mă grăbesc sau o pun pe o prietenă să mă sune să mă scape.

Omul insista să vină să mă ia de acasă, dar i-am zis că ne întâlnim în centru. Nu mai vreau să mai afle cineva unde stau după ultima pățanie. Spre surprinderea mea, am ajuns la timp. Mi-a adus un trandafir. Despre asta nu vreau să comentez. Mi-a spus că el mă știe destul de mine din scrierile mele, că s-a interesat pe la cunoscuți, a citit despre mine pe net, mi-a studiat pozele (picasem cumva pe mâna celor de la SRI?) pentru că e fanul meu numărul unu și că vrea să îmi povestească despre el ca să îl cunosc și eu așa că a vorbit numai el tot drumul. M-am bucurat atât de mult că teatrul este aproape de centru. Și mai mult mă bucura faptul că în timpul piesei o să trebuiască să tacă. Nu e ca și cum nu ar fi spus lucruri interesante, dar chiar mă speria.

Aveam locuri pe primul rând, dar am insistat să stăm în spate, undeva aproape de o ieșire. A acceptat cam greu. Doamnele cu care am făcut schimb erau atât de fericite, mai ales că sala era plină. M-am bucurat de spectacol îgnorându-l complet. Tot comenta replicile și scenele de parcă ar fi fost un critic ceva și asta trebuia să facă. Și nici măcar nu îi ceruse cineva părerea. La pauză s-a scuzat că merge până la baie, apoi l-am văzut urcând pe scenă. Piesa încă nu reîncepuse. Mă gândeam că o fi pierdut ceva sau s-o fi pierdut el pentru că părea cam dezorientat. Oamenii din sală își dădea coate. N-am bănuit o clipă ce avea de gând să facă.

Ce a urmat avea să îmi schimbe total perspectiva despre omenire. S-a prezentat, apoi a spuc să are de făcut o declarație de dragoste care m-a șocat și nu în sensul bun. Nu a rostit niciun nume, ci a început cu ”Stâpâna inimii mele”. Mă tot căuta cu privirea și tot speram să nu fiu eu cea invocată. Primul meu gând a fost că iau parte la așa ceva tocmai ca să scriu despre asta. Omul voia atenție, dar atenția cui? Mă chemase pentru a fi un fin observator ca mai apoi să aduc la lumină toate încercările lui de împerechere? S-a uitat în ochii mei și a spus: “E pentru tine.” Atunci am înțeles ce se întâmplă de fapt și m-am făcut mică în scaunul meu. Oamenii se uitau după misterioasa care i-a cucerit inima galantului de pe scenă. Mă uitam și eu aiurea după ”ea” ca să nu bage cineva de seamă că e vorba despre mine. Rime eșuate precum ”sunt un pufos și te iubesc duios, permite-mi un dans grațios” îmi făceau urechile să plângă. Nu știu cum plâng urechile, dar cred că asta e senzația. Nu am avut timp să mă dezmeticesc pentru că a și început să cânte sau, mă rog, asta ar fi trebuit să fie. Puteam să jur că rage așa pentru că se transformă, dar el cred că numește asta artă. Nu-și dădea seama oare că se face de râs? Putea fi și mai penibil de atât? Mă uitam disperată în jur, crezând că sunt la ”Camera ascunsă” sau poate e vreun prieten ceva în sală care mă filmează ca să se amuze de reacția mea. Cineva îmi făcea o farsă? Oare omul era pe scenă să distreze publicul pentru că se întâmplase ceva cu piesa și să nu plece oamenii până se remediază? Pentru că nu părea a-l da cineva jos de acolo. Dacă era așa, își atinsese scopul pentru că toți erau pe jos de râs. Nici la stand-up nu ar fi fost un show mai bun.

Brusc, m-a lovit realitatea pentru că m-a chemat pe scenă. Am simțit cum tot teatrul se prăbușește peste mine. Ce teatru? Întreaga Galaxie. Parcă și simțeam niște stele cum mă lovesc fix în moalele capului. În timp ce m-am ridicat frumos, zâmbind larg ca să îmi ascund niște lacrimi de rușine și căutând ușa cu privirea, îl aud spunând că vrea să își petreacă tot restul vieții lângă mine că el mă adoră, mă divinivează, sunt lumea lui. Am mers elegant până în dreptul ușii, am deschis-o repede și am fugit.

Am fugit până aici, cu pantofii cu toc în mână. Ei bine, am luat un taxi până la ieșirea din oraș. Păream o nebună. Bine, nu cred că doar păream. Mă așteptam să scoată și vreun preot ceva ca să oficieze ceremonia iubirii noastre. Sincer, nu știu pentru ce m-a chemat pe scenă, dar sigur nu pentru vreun premiu și nici nu o să aflu vreodată. I-am blocat numărul rapid și l-am blocat și pe facebook.

Mi-e milă de Recycle Bin-ul în care îmi va ajunge această amintire pentru că o să o șterg eu cumva.

Întind mâna până la un nor și DE LA Cer înapOi respir pufoșenie. Inspir, expir, iar inspir, scot tot răul afară. Noi doi clar avem definiții diferite pentru ”pufos”. Pentru mine pufos este un nor, un iepure alb, un pui gălbui, păturica mea de iarnă, albastră, pe care o cheamă Bulgăra, blatul de prăjituri…whatever, dar nu el. O fi vrând el să aibă idei pufoase, dar nu i-a ieșit schema.

Uite, norul acela seamănă cu o cremă de brânză pufoasă. Ah, gata cu fuga pe ziua de azi, mă duc să mănânc că mi s-a făcut o foame de nu mai pot. Pe mine lăsați-mă să fiu fan brânză!

Închei ziua cu cea mai pufoasă brânză, de la Delaco. De la colț de stradă și până acasă o să fug ca să nu fiu urmărită. Și dacă vine după mine, arunc cu brânza după el. Ba nu, că nu prăpădesc eu bunătate de brânză pe un ciudat și nici în ”Stă să plouă cu brânză” nu suntem.

Oare dacă zic ”brânză” de 7 ori mă transform în pufoșenie? Prin puterea SuperDelaco, fug să mănânc că o iau razna când îmi e foame.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017. Ferească Dumnezeu de o astfel de întâmplare că m-aș fi mutat din oraș dacă era adevărată. Uf, că atâta sperietură am tras. Luați cu brânză că trece! Eu mă duc pe norișorul meu să îmi savurez cina.

Până data viitoare, aveți grijă ce faceți și cu cine ieșiți! Unii bărbați sunt așa prinți de îți vine să te măriți cu calul.

4 Comments Posted

1 Trackbacks & Pingbacks

  1. SuperBlog | Proba 2. Puff…. Puff….. Pufulește-te!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*