1 decembrie – ziua în care ne dăm jos din pod mândria națională și o fluturăm cu patriotism, ziua în care ne iubim țara cu ardoare, ziua în care ne bucurăm că suntem români. Dar în restul anului ce facem? Unde ne e mândria în celelalte zile?
Îmi iubesc țara, o numesc acasă, îmi e dor de ea când sunt plecată dincolo de granițele ei. Nu îmi e rușine să spun că sunt româncă, dar îmi e rușine de cei care au ajuns să ne conducă țara. Cred că schimbarea începe cu fiecare dintre noi și dacă vom rămâne uniți vom avea de câștigat. Cred că nu ar trebui să avem timp să ne urâm, iar România ar fi un loc mai bun pentru că oamenii dau valore unei țări (sau așa ar trebui).
Iubesc România pentru istoria și geografia ei, pentru trecutul ei glorios și pentru speranța unui viitor mai bun, pentru cele 4 anotimpuri, pentru mare și munte, pentru plajă și brazi, pentru recolta bogată, pentru poveștile de la gura sobei, pentru amintiri, pentru independență și libertate.
”Cărăm toată viaţa pe tălpi geografia locului natal.” (Vasile Ghica)
Mare adevăr. Putem pleca oricât de departe vrem, trecutul ne va urmări, dorul de țară nu ocolește pe nimeni. Și cât de greu e să fii printre străini, singur, gandindu-te la cei de acasă, la sacrificiul pe care îl faci pentru siguranța și viitorul lor, ca măcar ei să nu simtă lipsa și să nu ducă grija zilei de mâine! E cumplit să adormi fără o îmbrățișare sau un zâmbet cald, cu sufletul plin de dor, de dorul revenirii, de dorul de patrie și de dorul de ”acasă”, orice ar însemna acasă pentru tine.
Pentru mine ”acasă” înseamnă România, părinții mei, Craiova, apartamentul în care am crescut, locurile pe care le-am descoperit, ”acasă” e în sufletul meu, ”acasă” e tot ceea ce îmi rămâne după ce toți pleacă.
1 decembrie – o zi încărcată cu emoție. O zi în care ies la iveală atât sinceritatea, cât și falsitatea, o zi în care oamenii ies în stradă, indiferent de vreme, prin ploi și furtuni, zăpezi sau raze de soare, e o zi de aducere-aminte, o zi în care ne amintim de eroii patriei și de istorie, o zi căreia fiecare îi acordă propria valoare, propriul sens, o zi de omagiu adus celor care s-au sacrificat pe front pentru țara asta, pentru viitorul ei, pentru noi, pentru ca noi astăzi să trăim liber.
Văd dedicare, curaj, devotament, iubire de patrie, văd mândria cu care se înalță drapelul, văd suflete încărcate de emoție, văd 3 culori înălțate, văd oameni adunați, formând un întreg.
Te văd pe tine în mulțime, cum îți duci mâna în dreptul inimii în timp ce fredonezi imnul. Îți aud nemulțumirea și sufletul tânjind după schimbare. Ca tine sunt și eu…și mai sunt mulți alții. Cu toții credem că într-o zi România se va ridica de unde este acum, însă are nevoie de ajutorul nostru. Și eu, și tu și toți ar trebui să contribuim la evoluția acestei țări, îi suntem datori pentru tot ce ne-a dat. (Oamenii ne-au luat, nu țara. Ea nu e vinovată cu nimic. Poate doar pentru faptul că îi suportă pe unii.)
E timpul nostru să acționăm! România e în mâinile noaste. Cei care sunt la conducere nu au nicio putere fără noi. E timpul să fim și noi eroii patriei și să ne jertfim pentru țară! Cu toții trebuie să contribuim. E datoria noastră să luptăm pentru valorile în care credem. E timpul să punem moralitatea la loc de cinste.
Mai apleacă-ți, Doamne, privirea către România! Mai rabdă-ne și dă-ne inapoi iubirea de țară și iubirea de oameni!
Români, am încredere în voi!
La mulți ani glorioși, țară scumpă!
Semnat,
O româncă
*Imagine reprezentativă: Bogdan Nadolu
