Bulgaria prin ochii unei românce

Weekend-ul trecut am plecat cu niște prieteni în Bulgaria să vizităm Belogradchik, denumit ”Orașul mic și alb”. Încă de la intrarea în țară, m-am simțit în vizită prin România anilor ’80 pe care o știu din fotografii și vederi, însă și aceasta părea într-o stare mai bună.

Parcă am fi călătorit în timp 40 de ani. Un drum pustiu ce șerpuia printr-o pădure părea a fi un culoar pe care îl traversam spre o altă lume. Prin sate am văzut multe case dărăpănate, rar se vedea vreuna renovată sau vreo mașină mai nouă. 80% din mașinile pe care le-am văzut acolo erau Lada. Mașina de pompieri părea din filmele vechi și pierdea apă, se deplasa încet și la un moment dat părea că părăsește carosabilul în mod inexplicabil. Starea degradată a locuințelor justifică prețurile scăzute întrucât sărăcia e la ea acasă. Am vazut exteriorul locuințelor și sunt extrem de curioasă de cum arată în interior. M-am simțit un om cu adevărat binecuvântat.

Am fost surprinsă cum de am găsit o pensiune modernă în toată sărăcia aceea. Părea mult mai mare în pozele de pe Booking, iar prețul de 18 euro/noapte camera dublă părea ușor dubios. Abia după ce am traversat o parte din Bulgaria am înțeles de ce e așa. Raportat la nivelul lor de trai, este un preț bun, iar raportul calitate-preț e de nedescris, cu mult mai mare comparativ cu raportul unei nopți de cazare la o pensiune din România. Gazda noastră, doamna Mariana, a fost extrem de primitoare și drăguță cu noi. Ne-a spus ce putem vizita prin zonă și cum putem ajunge acolo. Cred că ar putea fi un ghid turistic extraordinar. Recomand GuestHouse Geto oricui vrea o experiență unică în Belogradchik. E o bucată ruptă din Rai și aruncată pe pământ bulgar.

Cum spuneam, orașul Belogradchik e rupt de realitate. Nu se încadrează deloc în peisajul național și chiar merită vizitat. Călătoria nu este despre trup, cât este despre suflet. E despre ochii ce văd și mintea care înmagazinează, e despre amintiri, senzații și trăiri.

Eram acolo să vizităm faimoasele Stânci din Belogradchik, care candidează pentru a fi incluse pe lista exclusivă a celor mai frumoase 7 minuni din lumea modernă. Ulterior, am aflat că ele sunt deosebite pentru că își schimbă culoarea în funcție de anotimp și de momentul zilei, variind între nuanțe de roșu, galben și gri.

Ajung sus şi găsesc o privelişte care îmi taie respirația. Bulgaria este o țară a contrastelor. E ca și cum ai găsi perle printre ruine. Daca la bază e un peisaj rupt din altă lume, parcă din România anilor ’80, oraşe efectiv uitate în timp, la înălțime se află o cetate care mi-a depăşit aşteptările. Iar stâncile au un design fantastic. Ceva ce doar la Meteora am mai văzut. Absolut sublim! Big like pentru Belogradcik! <3

Eu, blogger, declar că am rămas fără cuvinte! Mă străduiesc să redau fidel tot ce am trăit acolo la înălțime. Belogradcik e o Cetate impresionantă! Când ajungi în vârf, laşi totul deoparte, cuvinte, gânduri, respirații şi trăieşti momentul. Îți mai rămâne doar să te întinzi pe o stâncă şi să te relaxezi.

Un lucru care nu mi-a plăcut în restaurantele bulgărești este servirea: ei aduc la masă preparatele pe rând, în momentul în care sunt gata. Dacă vrei să îți aștepți prietenii să mâncați împreună, ți se răcește mâncarea. Dacă te apuci să mânânci când ei sunt leșinați de foame lângă tine, atunci ești nașpa. Noi, românii, avem încă un punct în plus la capitolul servire. Chiar dacă trebuie să așteptăm mai mult, măcar știm că ne primim mâncarea toți în același timp.

Am încheiat ziua în jacuzzi. Cu 20 leva/oră, trup, minte și suflet ne-au mulțumit pentru momentele sublime de relaxare. Acele momente în care ne-am permis să uităm de griji, de probleme, de stres, de trădări și dezamăgiri. Acele momente pe care le-am trăit doar pentru noi, în care am încercat să le eliberăm mintea de gânduri negative și să lăsăm cadrul acela idilic să ne bucure sufletele. Personal, în momentul în care m-am scufundat în apă, am simțit cum mintea mi se inundă de liniște. Muzica lăsată în surdină parcă a înghețat timpul.

Dimineața a pus orașul într-o lumină nouă, văzut de pe terasa de la etaj, era la fel de liniștit însă părea demn de poveste. Dacă în Cluj e marea hămăceală, atunci la Geto e mica hămăceală. Am servit micul dejun stând întinsă în hamac și mi-a plăcut maxim.

După ce ne-am despărțit de doamna Mariana cu urări de bine și stickere, am pornit spre Peștera Venetsa. În pustietatea din munți, acolo unde drumul se închide și poți merge doar pe jos undeva unde zici că se sfârșește civilizația, lumea, frumosul și tot ce vreți voi, apare impunătoare întrarea. Se întră în grup organizat din oră în oră, cu ghid care vorbește doar în bulgară. No english! Se pot face poze în interior, însă nu le poate utiliza blițul. (pentru că lilieci).

Din nou culoarul prin timp. Ce mi-a plăcut foarte mult este faptul că bulgarii sunt extrem de naționaliști, marea lor majoritatea având un steag în curte. Le apreciez mândria națională. În ciuda condițiilor precare de trai, ei dau dovadă de un patriotism exacerbat.

Următorul popas a fost la fortăreața din Vidin, Baba Vida. Eram doar noi acolo. Am prins ultimul tur. La intrare era expoziția lui El Bulgaro, în rest, ce a mai rămas din cetate. E un sentiment ciudat să ratăceşti printr-o fortăreață, printre tunuri şi prin ascunzători. E o linişte solemnă în locul unde cândva era o agitație de nedescris. Am urcat în turnurile de supraveghere, mi-am imaginat momentul în care se pregăteau atacuri, când se dădea undă verde pentru tunuri, când ostați cădeau de pe zidurile cetății și trupurile lor pluteau în bălți de sânge până când liniștea se așternea din nou, acea liniște sumbră care amintește de lupta pentru putere și dreptate.

Acum domnește liniștea unor decenii de singurătate. Doar glasurile turiștilor mai amintesc că fortăreața a fost locuită cândva. Câtiva pereți însă sunt gravați, purtând însemnările timpului. Picturile amintesc de atmosfera de demult și par a fi un portal spre trecut.

Bulgarii sunt recunoscuți prin culturile de trandafiri. De la mama Ocxanei am aflat că înainte de culegerea trandafirilor, dacă se strâng nori de ploaie, ei trang cu tunurile ca să îi risipească. Am luat esență de trandafiri și miroase grovaz. Nu m-am putut abține și mi-am cumpărat un ametist superb, doar sunt colecționară de pietre.

După această excursie am învățat să apreciez mai mult țara noastră. A fost o experiență extraordinară! În momentul în care am privit dincolo de Dunăre și am văzut acasă, m-a cuprins un dor nespus de România pe care am învățat să o apreciez mai mult. Noi, românii, chiar suntem bogați comparativ cu vecinii noștri de peste Dunăre și totuși ne plângem de tot ce se poate. Ei sunt recunoscători pentru puținul pe care îl au.

-Dunăre, când ajungi la mare să îi spui că îmi e dor de ea! Să o îmbrățișezi la revărsare atât de tare încât să simt asta când o să i se spargă valurile la picioarele mele vara viitoare!