Am crezut că este o carte despre cum să îți găsești echilibru când te afunzi în haos, am crezut că echilibrul e o linie de plutire, dar însuși echilibrul e un haos, e un carusel de emoții, un montagne russe cu suișuri și coborâșuri, cu toate condimentele, când dulce, când picant, când rece, când cald. E precum saltul unui delfin din adâncurile mărilor și oceanelor spre bolta cerească la apus și apoi contactul cu apa după gura de aer rece. ”Exerciții de echilibru” e o radiografie a gândurilor profunde ale lui Chirilă, o explozie de sinceritate și nu o căutare sau o găsire de echilibru, e chiar definiția completă și complexă a echilibrului.

Eu nu judec cartea după copertă, însă îmi fac un film despre ea înainte să o citesc, pornind de la titlu. E doar un exercițiu de creativitate pe care vi-l recomand cu drag, o comparație între ce-ați spune voi și ce a spus autorul în cartea pe care urmează să o savurați.

Am început să citesc mai mult decât în liceu și la solicitarea voastră am început să scriu despre ceea ce citesc, însă sub forma unor recenzii atipice. Nu o să încerc să vă conving să citiți mai mult, nici să citiți o anumită carte, însă poate o să reușesc să vă stârnesc curiozitatea suficient de mult încât să doriți să-i descoperiți povestea singuri.

Tudor Chirilă e un fin observator, atent la detalii, surprinde frumosul și grotescul deopotrivă, cu același farmec și aceeași personificare, într-un sublim echilibru. Știe să pună punctul de i, să ridice problemele societății și spune lucrurilor pe nume, fără ocolișuri, fără ipocrizie. E de o sinceritate exagerată, cuceritoare, care-ți ajunge până în suflet și macină acolo. Textul lui e de o profunzime frenetică și nu e pentru oricine, deși abordează multe subiecte comune, de care suntem conștieni cu toții, pe care le observăm cu toții, poate nu chiar atât de profund, însă de multe ori nu vorbim despre ele. Le observăm și atât. El le-a pus într-o lumină nouă, augmentată, le-a dat alte înțelesuri sau doar le-a mascat puțin ca să evidențieze înțelesul lor, ca să ne facă pe noi să le înțelegem gravitatea.

”Exerciții de echilibru” este o carte scrisă cu sufletul și cu mintea, deopotrivă. O carte de echilibru. Echilibru între frumos și grotesc, echilibru între bine și rău, între viață și moarte, între sens și non-sens. E o carte-strigăt, un manifest, o altă față a realității pe care nu vrem sa o vedem, nu vrem să o înțelegem, din care extragem frumusețea și închidem într-un sertar grotescul. El a pus pe aceeași linie grotescul, nu s-a ferit de el, și-a asumat vulgaritatea anumitor teme, nedozându-și sinceritatea. Și-a păstrat profunzimea până la capăt. A cucerit prin simplitatea temelor ridicate pe un piedestal prin viziunea lui, prin lumina în care a pus întâmplările, prin întunericul din care le-a scos.

Sunt pasaje cu care te înalță, care te fac să gândești dincolo de obisnuit, să privești în profunzimea lucrurilor și pasaje cu care de acolo de sus te doboară, te uiți ciudat și te întrebi cum a putut cineva să pună asemenea idioțenie într-o carte și cumva în căderea asta trebuie să îți găsești sigur echilibrul. Și totuși acele idioțenii nu au fost scrise de oricine, ci de un om inteligent ca Tudor și tocmai acesta e motivul pentru care te opresti și reflectezi puțin și asupra lor pentru că omul le-a scris cu cap. Sau poate sunt doar frământările lui de nebunie și extaz, de agonie, de oripilare fața de ce vede în jur, față de o societate lipsită de moravuri.

”Smaranda plânge, eliberată de toată durerea acestor ani, plânge pentru toată tinerețea trăită fără Luca și prietenii ei, plânge pentru toate loviturile peste față, peste buze, peste sâni, peste suflet, plânge pentru toate visele distruse într-o seară de primăvară comunistă, plânge și nu știe că odată cu ea plâng sute de oameni pe același stadion, legați de aceeași durere a tinereții netrăite, durere care le-a încins pieptul ani de zile și de care acum se scutură cu toții pentru că, iată, în ceasul al doisperecelea Rolling Stones e aici și libertatea a învins, deși ei au pierdut…tot stadionul e în picioare și urlă imnul generației libere. Undeva în mulțime Luca își pipăie fața. Pentru prima dată în treizeci de ani, sângele nu îi mai curge șiroaie pe față…” și cu ei am plâns și eu pe plajă, recunoscătoare pentru libertate. Pentru libertatea de a-mi exprima opinia, pentru libertatea de a avea o opinie diferită de a majorității, pentru libertatea de a avea preferințe, pentru libertatea de a asculta muzică oricând și oriunde, pentru libertatea de a alege, pentru libertatea de a călători, libertate ce le-a lipsit părinților noștri în perioada comunismului și pentru care au fost aspru pedepsiți. Ceea ce pentru ei a fost lux, pentru noi e banalitate și de multe ori nici nu suntem recunoscători.

”Sărutul tău e o mulțime vidă din care picură ușor în mine zecimale

Atât de mici și de mărunte ca boabele de rouă la munte.

Ești matematică, iubita mea, ești derivată din dorința mea…” un poem digital care mi-a ajuns până în suflet. Eu niciodată n-am pus iubirea și matematica într-o propoziție, cu toate că se potrivesc atât de bine.

”Dacă peste zece ani ai fi oarbă, dintre toate mâinile care îți vor fi modelat sânii, le-ai recunoaște pe ale mele?”. Aici mi-am pierdut complet cuvintele și explicațiile și am plâns și, mai apoi, am observat că dintre toți în brațele lui mă simt acasă, că sufletul meu îl cunoaște, că pielea mea îi recunoaște respirația și atunci când eu îi sunt poezie el îmi e înțeles.

”Viață”, întreabă el încurcat. ”Ce-i aia viață?”

”Viața este ce ți se întâmplă după ce ești nimic.”

Și cumva am simțit că a cuprins toată durerea în acest fragment: ”vedea fizic și dureros mii de oameni care mergeau pe străzi sau intrau în gurile de metrou trecând unii pe lângă alții fără să știe că de fapt își aparțin și că se îndreaptă spre case în care sunt așteptați de alte jumătăți nepotrivite cu gânduri destinate altor jumătăți – și tot așa, într-un cerc care nu se închide niciodată.”

”Când ești mic, Dumnezeu se plimbă de mână cu tine prin lume”. Ce se întâmplă când crești?

Dincolo de melodiile cu care am crescut, Chirilă m-a cucerit cu Scrisoarea către liceeni.

”Bărbat, șosea, copac, câine, lan de grâu, clovn” – cuvinte aparent fără legătură între ele. Înainte de a citi acest capitol, încercați să scrieți voi o poveste folosind acest cuvinte în rol principal, apoi citiți ce a scris Tudor. Am plâns cu sughițuri, fără să-mi găsesc șervețelele, într-un aeroport în timp ce oamenii de pe zborul meu se pregăteau de îmbarcare. Am urcat ultima în avion.

”Iubesc marea pentru că în toiul nopții întreține infinitul și visele”. Dar cine nu o iubește? Cu toată profunzimea ei și misterele pe care le ascunde.

”Și femeia aia e în stare să se uite o viață întreagă la tine și să nu te iubească. Camerele de hotel știu asta mai bine decât noi. Au zâmbit acasă și au iubit pe fugă în camerele de hotel.” N-am înțeles niciodată cum cineva poate împărți patul și, chiar viața, cu cineva pe care nu îl iubește, știind că undeva acolo există marea sa iubire și se văd doar din când în când, pe furiș, cu porția. Când știm că omul de care ne-am îndrăgostit acum e cu adevărat sufletul nostru pereche? Ce garanție avem că nu ne vom mai îndrăgosti mai târziu de altcineva? Am auzit de atâtea ori că ”inimii nu poți să îi poruncești”, dar cum se dăm seama oare dacă suntem pe drumul cel bun, în brațele potrivite? Mi se pare o risipă de sentimente să iubești toată viața un om care se află în brațele altcuiva lângă care să stă iubire și poate că acel om te iubește la rândul său dar îi e teamă să îți spună. Teamă de ce? Înainte de a-i judeca pe alții, gândiți-vă că poate chiar voi sunteți în situația asta. De o partea sau alta a baricadei.

”Exerciții de echilibru” e o carte care, fără îndoială, vă va pune pe gânduri. Evitați unele capitole dacă sunteți pudici sau citiți-le dacă vreți să înțelegeți mai bine ce se află în afara bulei voastre (și a mea, deși eu nu sunt chiar pudică). Omul e sincer și dă toate cărțile pe față, fără ocolișuri și pentru asta îl respect și mai mult pentru că aceasta este cea mai sinceră carte pe care am citit-o vreodată. Omul e un fenomen. Are câteva povești care îți ajung până în suflet și scormonesc pe acolo.

S-ar putea să-ți placă și:

5 comentarii

  1. M-ai facut super curioasa. Mereu l-am admirat pe Tudor exact pentru stilul acela direct de a se exprima. Clar, dupa Michelle Obama urmeaza Chirila. Iti dai seama ce trecere???
    Merci fain pentru recenzie, mi-a placut abordarea

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *