Unele trenuri poartă doruri, nu oameni

Zgomotul roților care se pierd pe şine mă trezeşte. Şuieratul trenului prevesteşte accelerarea. Se grăbeşte spre gară. E aceeaşi gară în care ne-am cunoscut. Era o dimineață de primăvară târzie în care am făcut schimb de zâmbete. De atunci te-am luat în suflet.

Astăzi mi-e dor. Mi-e dor de zilele de vară în care trenul purta povestea noastră. Soarele mă trezeşte. Mă pierd printre gânduri şi rânduri. Am zis că nu o să mai scriu despre tine şi uite că nu m-am ținut de cuvânt. Scriu pentru că trenurile îmi amintesc de tine. Scriu pentru că asta îmi inspiră gările. Scriu pentru că aud zgomotul roților care mă aduc din ce în ce mai aproape de tine. Dar privesc spre gară şi nu mai eşti acolo. Închid ochii şi văd acea dimineață în care erai pe peron. Azi totul s-a schimbat. Nici trenul nu ne mai aşteaptă.

Îşi poartă drumul liniştit spre o altă gară. Sunt şi alți călători care îşi aşteaptă poveştile. Mai sunt şi alții care aşteaptă cu nerăbdare să se întâlnească. Mai sunt doruri nespuse care seacă nişte inimi. Mai sunt suflete care îşi poartă iubirile în tăcere, spre alte gări.

Astăzi, nu mai privesc spre gară cu acelaşi dor. Astăzi, e doar o gară ca oricare alta. Sufletul îmi reneagă amintirile cu tine. Călătoria asta nu are nicio legătură cu tine. Astăzi, sunt doar un alt om într-o gară care se întoarce acasă.

Sunt singură. Cobor din tren. Aerul tare de iarnă îmi gâdilă nările. Respir adânc şi merg mai departe. Privesc spre mine şi nu te mai văd pe tine. Acum am rămas doar eu şi un rucsac plin cu amintiri. Independente de tine.


Călătoria cu trenul este mult mai plăcută atunci când la capătul drumului te aşteaptă cineva drag. Zâmbesc. Astăzi e o nouă zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*