Cândva erai liniștea mea

Cândva erai liniștea mea. Liniștea sufletului meu. Când mă luai în brațe, sufletul mi se liniștea și nu mai conta ce zi este sau în ce oraș sunt. Cândva lumea mea începea și se termina cu tine. Cândva tresăream de fiecare dată când auzeam numele tău. Cândva zâmbetul tău îmi era de ajuns.

Cândva erai liniștea mea și nimic altceva nu mai conta. Cândva voiam să te am în preajma mea. De fapt, te-aș fi vrut pentru totdeauna. Aș fi vrut să fugim la capătul lumii să fim doar noi. Nu aș fi vrut să te împart cu nimeni. Te-aș fi vrut doar pentru mine și atât. Aș fi vrut să te am la nesfârșit. Să te dau pe repeat. Să trăim fericiți. Să ne bucurăm la lucrurile mici, neînsemnate, de picăturile de ploaie, de valuri, de soare, de lună și de toate stelele.

Cândva nu era zi în care să nu vorbim. Apoi nu știu ce s-a întâmplat de ușor, ușor ne-am îndepărtat. Sau poate că eram departe de la început, dar mie mi se părea că suntem în aceeași propoziție, unul lângă altul. Cândva ai fost predicatul propoziției mele. Și sufletul meu te respira. Și gândurile mele erau toate despre tine. Cândva aveai sens pentru existența mea. Cândva aș fi oprit trenuri pentru tine. Și constelații și universuri.

Dar acum? Acum mi-ești mai străin ca oamenii pe lângă care trec nepăsătoare pe stradă. Acum nici nu te mai cunosc. Acum și dacă aș vrea să îți mai spun ceva simt că nu are rost și nici nu cred că aș mai avea ce să îți spun. Acum e iarnă și tu mi-ai fost iubire de-o vară…sau de două. Acum e noapte și privesc cerul și e atât de senin. Acum nici dor nu îmi mai e. Sau poate uneori într-un colț de suflet în care încă mai locuiești.

Cândva, mi-erai liniște. Acum, nici nu mai știu cine sau ce îmi ești.

1 Trackbacks & Pingbacks

  1. Să ai un om-refugiu e cea mai mare binecuvântare – Olteancă în Deplasare

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*