Am fost în depresie timp de un an și nimeni nu a observat asta

E o dovadă de curaj că vă prezint partea mea ascunsă, ”a doua mea față” pe care prea puțini au avut ocazia să o cunoască. Înainte de asta, vreau să le mulțumesc tuturor celor care au rămas alături de mine atunci când corabia mea se scufunda și mi-au dat o mână de ajutor să ies din furtună.

Mulți mă știți drept tipa aia șmecheră care călătorește mult, cu mulți bani, căreia nu îi pasă de nimic, face ce vrea și e mereu fericită. Nu o zic eu, ci unii dintre voi mi-ați spus-o în repetate rânduri. Toți mi-au știut realizările, dar prea puțini mi-au știut luptele. Nimeni nu a văzut că în spatele omului care zâmbește e un om care suferă mult.

Anul trecut aproape că uitasem să mă întorc de la mare. O săptămână am stat singură pe acolo și primeam comentarii de genul ”mai treci și pe acasă” sau ”dacă ai bani…”. Că am stat de multe ori în cameră și am plâns nu a știut nimeni. În pozele de pe facebook nu apărea asta. A fost momentul în care am căzut de pe norișorul meu roz care era acolo undeva sus de tot și, pusă față în față cu realitatea, am suferit. Nu am vrut să accept situația și am încercat să mă lupt cu morile de vânt. Am fost părăsită de omul în care aveam toată încrederea, de omul cu care mi se potriveau atât de mult poveștile și despre care am crezut că o să rămână pentru mult timp. Era omul pentru care fugeam noaptea în București ca să ne vedem. Acum mi se pare puțin penibil că am suferit pentru acest lucru, dar atunci m-a durut. Mai ales că nu a fost nimeni alături de mine să mă strângă în brațe și să îmi spună că totul va fi bine. Târziu am realizat că acela a fost momentul care mi-a declanșat depresia. Huh, nu, nu a fost doar atât.

M-am întors acasă și nu am rezistat prea mult. Insomiile îmi antrenau gândurile în fiecare noapte. Nu am putut să le spun părinților că am fost părăsită. Pur și simplu, mi se părea sub demnitatea mea. Uitasem să menționez că nu am avut vreo discuție prin care să clarificăm acest lucru, ci pur și simplu a trebuit să mă prind singură că tipul se împăcase cu fosta. Noroc că mai sunt și inteligentă.

N-am rezistat prea mult în acea situație și după o săptămână am fugit la București pentru un proiect. Am crezut că mi-am revenit, dar în ultima zi am fost la concertul Rihannei și acolo l-am văzut cu ea. Nu părea fericit. Atunci mi-am dat seama că nu am pierdut nimic. Când ne-am întâlnit (ea a apărut mai târziu), ne-am îmbrățișat și pentru 30 de secunde în difuzoare s-a auzit melodia noastră. Asta da coincidență!

În următoarea lună am fost ceva mai bine. Îmi mai venea dor uneori, îl sunam, iar el nu îmi răspundea, apoi m-a sunat el și am vorbit ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Prin octombrie am fost lovită de o mașină pe trecerea de pietoni și seara, panicată, l-am sunat. Simțeam că nu îi spusesem tot ce aveam pe suflet și atunci părea ocazia potrivită. Noroc că nu a răspuns pentru că nu îmi pregătisem discursul. I-am trimis un mesaj și ziua următoare m-a sunat să vadă dacă sunt bine.

A început facultatea, mi-am început și eu proiectele și am fost mai bine. Ziua era totul perfect. Noaptea adormeam plângând. Când rămâneam singură în cameră îmi aminteam de toate momentele nasoale și plângeam până rămâneam fără lacrimi. Dimineața mă trezeam înconjurată de o mulțime de șervețele folosite. Cel mai mult mă durea faptul că i-am spus mamei că dacă lucrurile merg bine ne vom muta împreună în București fără să îmi dau seama pe moment că asta înseamna să mă îndepărtez de ea. Și tot ea era cea care ar fi putut să îmi șteargă lacrimile dacă ar fi știut de existența lor. Efectiv nu am putut să îi spun despre despărțirea noastră sau despre faptul că aș suferi din acest motiv. Ea credea că m-am plictisit eu de el și nu l-am mai băgat în seamă. Mi-aș fi dorit să fie așa. M-ar fi scutit de suferință.

În următoarele 3 luni m-am confruntat cu o viroză respiratorie fantastic de cruntă. Mă dureau coastele de fiecare dată când tușeam, râdeam sau vorbeam mai tare. Când strănutam parcă îmi trosneau. Imunitatea mea era varză și tot efortul meu era îndreptat spre cum să mă fac bine mai repede. Între timp mi-am cumpărat două bilete de avion, spre Valencia și Tenerife.

Prin februarie, cu câteva zile înainte de a pleca în Valencia, m-a căutat iar. Am început să vorbim, să ne punem la curent cu ce s-a mai întâmplat în viețile noastre în ultima vreme, să regrete alegerea făcută (Se pare că tipa aflase de povestea noastră și se despărțiseră. Încă mai aveam câteva articole pe blog despre noi, inclusiv cele 101 de motive să îmbătrânim împreună care probabil s-au transformat în 101 de motive ca ei să se despartă. Într-o zi cineva îmi citise toate articolele despre el, după care să aflu că ea a fost. Poveste complicată.), să vorbim ca și cum nu m-ar fi rănit vreodată.

După Valencia plănuiam să fac cumva să ajung iar în București și să ne întâlnim întâmplător. Treaba cu întâmplător presupunea ceva spionaj și alte chestii complicate la care mă mai pricep eu, însă nu am mai reușit să pun nimic în aplicare.

La scurt timp după aceste planuri, am pierdut o persoană dragă, omul care mă aștepta în timp ce eu fugeam după cineva care nu dădea semne că i-ar păsa de mine. Și aș fi putut de atâtea ori să mă duc să o văd, dar am fost mult prea ocupată. Am crezut că o să fie mereu acolo așa că nu e o urgență. I-am promis că mă duc să mai povestim ca pe vremuri și nu am reușit să ajung. Intenționam să filmez un vlog cu bunica, dar am ajuns mult prea târziu și acest lucru nu am putut să mi-l iert. Plângeam zi și noapte, de fiecare dată când rămâneam singură, indiferent dacă eram în casă sau pe stradă, la cumpărături sau dacă mai erau oameni în jur. Mai aveam atâtea să îi spun. Și îmi lipsea atât de mult. Îmi plăcea să povestesc cu ea și era atât de mândră de mine. Fir-ar, și acum plâng! Într-o seară am sunat-o (evident, nu mai avea cum să îmi răspundă) și i-am spus tot ce aveam pe suflet. Am purtat acea ultimă conversație cu ea și m-am simțit mult mai bine după. Sper ca într-un fel sau altul să mă fi auzit. Ce-i drept, acum ne mai întâlnim doar în amintirile mele și uneori și în vise. E exemplul meu de femeie puternică ce a știut să înfrunte singurătatea și după acest episod nu am mai îndrăznit să spun că mă simt singură. După asta, am terminat-o cu el definitiv. Nu mai merita nicio secundă de atenție din partea mea, niciun gând, nimic. Mi-a fost rușine că am putut să sufăr atât de mult după cineva care chiar nu a meritat. 

A urmat disertația pe care am scris-o în mare parte noaptea. Adormeam când suna alarma părinților și mă trezeam extrem de devreme pentru meditații. Scriam la un pahar de vin sau vișinată, cu ochii roșii de atâta plâns. Depresia mea se amplificase. Eram contra timp și simțeam că nu o să reușesc să termin până la deadline. Eram sub presiune și credeam că o să clachez. Când mi-am citit lucrarea mi-am dat seama că e cel mai bun lucru pe care l-am scris vreodată pentru că am scris din suflet și pe subiect. Am fost tare mândră de mine.

Nu am putut să vorbesc despre asta pentru că nu aș fi suportat să fiu privită cu milă de către cei din jur. Am fost extraordinară și mi-am depășit limitele. Din punct de vedere profesional, am excelat. Din punct de vedere personal, am fost o epavă. Îmi pierdusem total încrederea în oameni. Nu mai puteam să ies cu nimeni pentru că mi se părea o pierdere de timp. Mă chemau prietenii afară și le spuneam că am treabă. De multe ori, deși aveam atât de multă treabă, stâteam în pat cu perna în brațe și plângeam. Nu ieșeam cu ei nici măcar în fața blocului, deși cândva drumul Craiova-București și înapoi era un fleac pentru mine. Uneori preferam să mă uit la filme sau să dorm. Le mai spuneam unora că ne vedem și nu mai apăream pentru că adormeam sau anulam totul în ultimul moment. Ups, am un record de întâlniri la care nu am mai ajuns. Somnul devenise o prioritate pentru mine pentru că îmi lipsise atât de mult în ultimul an încât uneori simțeam cum o să pic jos din picioare. Și trebuia să fiu bine pentru că aveam atât de multe planuri de realizat.

Trebuia să fiu puternică pentru toți din jurul meu care depindeau de mine. Trebuia să zâmbesc, să motivez, să încurajez, trebuia să mă trezesc și să par fericită, iar uneori chiar eram. Demonii duceau lupte crâncene în sufletul meu, iau eu trebuia să zâmbesc și să dau impresia că totul e în regulă. Dar, în final, am câștigat eu.

Am rămas de multe ori singură cu Dumnezeu și i-am spus tot ce am pe suflet, deși sunt sigură că știa deja. Simțeam că vrea un moment de sinceritate din partea mea și i l-am oferit. Mă liniștea faptul că pot să vorbesc liber despre problemele mele cu Cineva care nu aveam cum să mă judece sau să se uite ciudat la mine.

Am avut crize de identitate și îmi doream să primesc mai multă apreciere. Voiam ca mama să îmi spună mai des că e mândră de mine pentru că mi se părea uneori că orice aș face ea e tot nemulțumită și acest lucru punea o presiune destul de mare asupra mea.

Urma să plec la mare și îmi căutam un psiholog prin Constanța. Voiam ca problemele mele să rămână, într-un fel, acolo. Am rămas fără bani și am renunțat la idee. Plus că nu ar fi avut cum să mă înțeleagă un străin așa cum mă înțelegeam eu. Aveam nevoie de ajutor, nu de sfaturi și singura persoană care mă putea ajuta eram eu. Așa că într-o seară m-am filmat în timp ce povesteam despre toate chestiile nașpa care mi s-au întâmplat în ultimul an. Spunându-le din nou cu voce tare mi-am dat seama că din aceastea eu chiar am învățat câteva lecții grozave și nu merită să mai plâng.

Am înțeles că oamenii apar în viața mea cu un motiv, că nu există ”pentru totdeauna” ci doar ”pentru cât e nevoie”și tot ce trebuie să fac e să mă bucur de moment, de experiențele trăite alături de ei și să fac tot posibilul să îi ofer acelui om cele mai frumoase amintiri. Nu avem de unde să știm care va fi ultima noastră întâlnire așa că fiecare întâlnire trebuie să fie specială.

Vara aceasta m-am concentrat mai mult pe rezolvarea problemelor prietenelor mele care erau mult mai grave decât ale mele și așa am început să mă detașez de problemele mele. Am scris o carte despre cum m-am simțit în toate nopțile albe, o carte pe care probabil nu o să o public niciodată. Cred că ”jurnal” e termenul potrivit pentru ea.

Am călătorit din pasiune și am călătorit ca să mă regăsesc. Abia la șaptea deplasare lucrurile au început să se schimbe. La un moment dat începusem să cred că sunt homofobă la cât de mult fugeam de oameni.

Din SummerCamp m-am întors un om schimbat. Cineva mi-a amintit că trebuie să trăiesc totul la superlativ. Mi-am jurat că nu o să mă mai atașez niciodată atât de mult de cineva, dar nu mă pot priva de acest lucru. Am făcut un pas extrem de important când am ajuns acasă. Am șters toate acele articole despre care v-am povestit mai devreme fără urmă de regret, rupând astfel orice legătură cu trecutul. Am devenit selectivă. Mi-am dat seama că viața e prea scurtă ca să îmi permit luxul suferinței și să mai stau în preajma unor oameni toxici. Acum îmi aleg cu grijă compania și mă străduiesc să ofer tot ce am mai bun de oferit.

Astăzi sunt un om liber care își fabrică fericirea. Am trecut testul și nu mai pot fi clătinată atât de ușor.

M-am ridicat din ruine și am început să mă reclădesc pentru că am atât de multe dorințe pe care sunt motivată să mi le îndeplinesc. Am un imperiu de construit și nu mai las pe nimeni să mai îmi stea în cale. Eu sunt o prioritate pentru mine și fericirea mea e pe primul loc. Oamenii? Nu au cum să mă mai influențeze. Nu au cum să mă mai rănească. Și știu că sunt mulți care nu mă suportă, dar nu îmi pasă absolut deloc. Eu mă străduiesc să fiu un exemplu pentru cei din jur, să fiu un om de bază și să aduc un strop de fericire în viețile cărora sunt lăsată să fac asta.

Am avut bani și nu am fost fericită. Am rămas fără bani și nu am fost afectată de acest lucru. Cel mai mult a contat cum m-am simțit alături de oamenii din jurul meu și cum i-am făcut să se simtă. Încă am o grămadă de proiecte și din nou nu am timp, dar sunt câteva persoane pentru care aș lăsa toată treaba ca să ne vedem. Ce-i drept, puține, dar sunt. Jur că nu o să mai folosesc scuze ca să nu ies și nu o să mai induc pe nimeni în eroare cu ceva. Pentru unii, un simplu ”nu” va fi de ajuns, pentru ceilalți ”Welcome to my world!”.

M-am ridicat pentru că am un imperiu de construit și o listă cu dorințe de îndeplinit. Sunt mai puternică decât am fost vreodată, mai motivată și cu un plan bine pus la punct. Sunt brațe în care îmi găsesc toată puterea și din care renasc, sunt ochi în care mă topesc, sunt vorbe care mă ridică. Îmi asum sentimente, emoții și trăiri. Sunt vulnerabilă și, contrar aparențelor, asta mă face puternică. Asta sunt și nimic nu mă mai afectează. Merită o medalie toți acei oameni care au rămas alături de mine, care m-au suportat, care mi-au fost alături în cele mai grele momente și m-au ajutat să mă ridic cu o vorbă bună, un sfat, o încurajare, o mână pusă acolo unde trebuie.

Cel mai important lucru pe care l-am învățat este că STELELE NU POT STRĂLUCI FĂRĂ ÎNTUNERIC. Așa că aici sunt, strălucind mai mult ca niciodată. Am numărat experiențele frumoase pe care le-am trăit și realizările din tot acest an și mi-au ieșit mai multe decât cele nasoale, plus că atârnau mai greu și acest lucru mi-a redat încrederea în mine și optimismul.

Now, I’m so fucking proud of me and nobody can’t fuck my vibe.

P.S. Chiar trebuia să scriu despre asta? Da, trebuia. E îngrijorător câți tineri se confruntă cu depresia și mulți dintre ei aleg calea ”ușoară”. Știu persoane care au încercat asta și am ajuns acolo la momentul potrivit. Poate mi-a fost dat să trec prin asta ca să pot să schimb viața cuiva. Poate cineva acolo sus a știut că sunt suficient de puternică pentru a putea trece cu bine peste ca apoi să îi ajute pe ceilalți. Uneori, depresia nu e chiar atât de vizibilă precum ne așteptăm. Cine s-ar fi așteptat să mi se întâmple asta tocmai mie? Nici măcar eu.

Te rog să distribui asta! Nu știi care dintre prietenii tăi se confruntă cu depresia și are nevoie de experiența cuiva care a reușit să depășească momentul cum nici despre mine nu au știut mulți.

33 Comments Posted

  1. Am sorbit fiecare cuvant scris de tine in acest randuri. Le asteptam de un an!!!
    Acum, pot zice ca o citesc pe acea olteanca ce mi-a dat flit la mare, pentru EL. Da, mentionez acest lucru, fiindca eu atunci am realizat cat inseamna pentru tine. Si am realizat apoi cat a insemnat perioada ce a urmat.

    Uneori, este bine sa treci singur prin unele perioade. Ajutorul nu-ti vine si nu este bine primit in astfel de momente. Eu cred ca ai avut doar o acuta suferinta din dragoste. DEPRESIA te-a ocolit, dar ti-a dat tarcoale. Eu asa cred. Fiindca ai avut puterea de a merge mai departe in felul tau.

    Cand iubesti cu pasiunea cu care ai iubit tu, doare al naibii de mult despartirea.
    Dar totul trece!
    Acum pot zice asta. Degeaba as fi zis acest lucru acum 6 luni sau 3 luni sau 1 an, cuvintele nu ar fi trecut de zidul tau de lacrimi.

    Ai grija de tine! Nimeni nu stie avea mai mare grija de tine, decat tu!

    • Heei, draga mea, nici nu știi cât de bine mă simt citind aceste rânduri. Îmi pare nespus de rău că nu am mai ajuns atunci la tine! 🙁 dar reușesc eu cumva :*

      Am făcut-o și pe asta! Am ajuns la luminița de la capătul tunelului și sunt mândră de mine!

      Te pup și te îmbrățișez cu drag! Sper că ne vedem curând! :*

    • Nu le-am lăsat impresia nici măcar o clipă că aș putea suferi chiar atât de mult. În ultima perioadă am realizat că sunt înconjurată de oameni cu adevărat extraordinari care m-au susținut extrem de mult! <3

  2. Ce articol profund si sincer…din sufletul si inima ta…imi pare rau ca ai trecut prin atatea însă vreau sa te felicit pentru ca ai avut puterea sa te ridici și să devii mult mai puternică!Te imbratisez cu drag! 😙

  3. In primul rand, te felicit pentru curajul de a publica aceste trairi sincere! Sa stii ca nu multi ar face acest lucru, din diverse motive. M-a emotionat foarte mult aceasta poveste a vietii tale si pe alocuri m-am regasit… Depresia este ucigatoare, insa important e sa gasim calea spre lumina, asa cum ai facut si tu 😀

    • Mulțumesc frumos! Mă simt atât de bine știind că am ajuns la luminița de la capătul tunelului. Inițial nu am știut dacă e bine să public sau nu, însă am câțiva prieteni care acum ”sunt în tunel” și m-am gândit că i-ar ajuta în vreun fel.

  4. Un articol frumos și emoționant. Știu că sunt neplăcute episoadele astea din viață și nu le dorim nimănui, oricum cred că am trecut toți prin astfel de “peripeții”, dar așa este viața și, în opinia mea, cred că așa ne maturizăm. Eu zic că noi învățăm din greșeli, nu din ce ne povestesc alții.

  5. Alexandra, draga mea…iti spun “Draga mea” pentru ca te-am simtit…aproape. Prin faptul ca ai fost deschisa si sincera cu trairile tale si cu faptul ca acum esti mai puternica…te felicit!
    Sunt sigura ca multi putem ajunge in depresie…nu e chiar atat de greu…din pacate!!! Imi doresc sa ramai o femeie puternica…sa ai incredere in tine si sa ai grija de fericirea ta, de sufletul tau si sa fii aproape de Dumnezeu zi de zi. Asa cum spuneai…EL stie deja prin ce trecem, dar trebuie sa o spunem cu voce tare…sa fim sinceri cu noi sa putem depasi momentul! Doar asa ne putem “renaste”!
    Am citit fiecare cuvintel cu emotie…ba chiar ai reusit sa ma faci sa lacrimez…am avut si eu astfel de momente…dar ma bucur ca Dumnezeu m-a ajuutat sa trec peste…Aparentele draga mea inseala intotdeauna si sunt sigura ca in spatele unor poze superbe, in care vrem sa aratam cat de bine o “ducem”, nu e chiar asa…de multe ori aratam doar ce ne convine si ce ne place…asta pentru ca poate nu vrem sa impovaram pe nimeni cu problemele noastre…
    Mi-as fi dorit sa fi avut incredere in mama ta…sunt sigura ca te-ar fi alintat si ti-ar fi fost mai usor sa treci peste acele momente grele. Mi-ar fi placut sa fi existat o prietena deosebita…care doar sa te asculte…si nimic mai mult! E o binecuvantare sa ai un astfel de prieten, zau asa!
    Te imbratisez!

  6. Am avut plăcerea sa te întâlnesc la Suoerblog anul trecut și te percep ca pe o persoana vesela. Nu ne-am cunoscut mai mult de atât.
    Te inteleg și cred ca ai trecut prin momente cumplite. Le-am trăit și ru când am fost părăsită in adolescenta. Este acel moment in care crezi ca totul s-a sfârșit și nu îți vezi viața fără acea persoana. Poate ca aici au un rol important prietenii de susținere morala.
    Îmi pare rău sa aud ca ai fost atât de trista și noi nu am știut nimic. Pe de alta parte ma bucur ca și putut trece peste. Asta te-a întărit și micile probleme le vei vedea cu alți ochi.
    Nu știu dacă par o persoana prietenoasa. Nu știu dacă te poți destăinui unui străin. Nu știu dacă consideri ca te pot ajuta, dar sa știi ca ori de câte ori și nevoie de ceva, ma poți găsi online! Te imbratisez cu drag! Ramona

  7. Întradevăr depresia e o boală grea și eu am avut un membru în familie care s-a confruntat cu ea și a fost dificil pentru mine doar să o privesc cum se manifestă.
    Îmi pare rău că ai trecut prin asta și ți-aș da acum o îmbrățișaaaare🤗 mă bucur că ai avut puterea să depășești acest moment și îți doresc tot binele din lume❤ te pup cu drag😘

  8. „Am fost în depresie timp de un an și nimeni nu a observat asta”
    Whining bitch! Cum să se observe dacă nici măcar nu vrei să te întâlnești cu oamenii? Crezi că citim în stele?

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*