AlexandraStrop după strop ne inundă parbrizul. Înaintăm încet pe un drum de țară la capătul căruia ne începe povestea de astăzi. Jur împrejur totul verde. Nici n-am mai verificat dacă am semnal pentru că ajunsesem în locul perfect pentru a mă conecta cu natura. E vara în care am fugit de agitația urbană, în locuri ascunse de ochii curioșilor, în deplină liniște, acolo unde orașul tace și începe să vibreze natura. Am fugit departe de haosul lumii pentru a-mi pune ordine în propriul haos.
Am zăbovit o vreme în această oază verde numită Valea Vinului, cu un Moscatel dulce în ton cu răcoarea serilor de iulie petrecute pe dealurile Maramureșului. Liniștea se retrăsese cu noi în acel colț de lume boem. Din când în când, păsările își începeau trilurile și le lăsau să se piardă în zare, acolo unde se împleteau cu ecoul. Gâzele roiau prin iarba fragedă. Florile tremurau la atingerea suavă a albinelor. Brusc, liniștea era întreruptă de zumzetul naturii.
Valea Vinului are în dotare un dome, o casă tradițională și o cabană de tip A. Nouă ne-au fost gazdă primele două.
Prima noapte am petrecut-o la dome, într-o atmosferă idilică ce aduce mai mult cu spațiile hygge din Norvegia decât cu ce îmi imaginasem eu despre Maramureș. Un contrast desăvârșit între exteriorul plin de verdeață cu vedere la dealurile împădurite și la Munții Rodnei cei falnici și interiorul luminos și intim absolut fermecător. Ah, și totuși atât de mult spațiu! Dome-ul este suspendat pe o platformă de lemn, având o terasă superbă. Sub această platformă este toaleta. Interiorul este împărțit în două spații – livingul cu un pat matrimonial imens, o măsuță cu 2 scaune și godinul și baia unde se află o cabină de duș și o chiuvetă. Totul este atent gândit și creat cu bun gust, rafinament și eleganță.
În Maramureș nopțile sunt destul de reci chiar și vara și am ținut focul pornit toată noaptea. Spre dimineață am ieșit după lemne, exact la ora la care natura începe să se trezească la viață și atunci când somnul e cel mai dulce. Și poate că dacă nu am și rămas tocmai atunci fără lemne n-am fi trăit atât de intens acea dimineață și n-am fi simțit răcoarea nordului în miezul verii și n-am fi ascultat concertul celor mai matinale păsări.
Îmi place să cred că în fiecare zi există un anumit moment în care, dacă ești prezent, se întâmplă ceva magic. Te conectezi cu tine și cu natura. Ai o anumită stare de bine aparent inexplicabilă. Sau poate că există mai multe astfel de momente în funcție de cât de prezenți suntem. Eu reușeam acest lucru de fiecare dacă când mă trezeam la 5 dimineața și prima oră mi-o dedicam mie. Pe atunci aveam o agendă în care îmi notam constant gândurile de recunoștință și în creasem un fel de ritual de reconectare cu sinele. Făceam acest lucru la ora 5 pentru că în restul timpului eram mereu pe fugă. Însă am simțit magia de fiecare dată când am reușit să mă conectez cu mine, când am fost prezentă și am trăit ”aici” și ”acum”. Indiferent de oră. Și poate că aici e secretul. Să nu mai fim pe grabă, să ne oprim și să trăim cu adevărat. Să ne oprim și să fim atenți la ce simțim. Să ne dăm voie să simțim. Să fim atenți la emoțiile noastre și să le exprimăm de fiecare dată.
Ziua următoare ne-am mutat la casa tradițională, veche de peste 120 de ani. Acolo m-am simțit ca în casa bunicilor. M-am așezat pe prispă cu o cafea fierbinte și m-am văzut pe mine mică…numai că pe vremea aceea beam doar cacao cu lapte și ceai de tei. Aveam în jur de 9 ani când începusem ”să gătesc” tot felul de preparate din plante și-mi amintesc că pregăteam un fel de supă din apa pe care o lăsam să se încălească la soare pe care o combinam cu bobițele acelea de pătlagină. Arăta splendid. Nu am gustat-o niciodată, deși gustasem toate frunzele și ierburile cu care mă jucasem. Și stând acolo pe prispă, mă uitam la ghemotocul acela de 9 ani, așezat în iarbă care pregătea supa. Pajiștea aceea verde era identică cu cea pe care am pregătit ultima mâncare din frunze, fără să știu că e ultima. În zare, era bunica. Mă chema la masă. Cu toate că am străbătut întreaga țară să ajungem aici, eu m-am transpus în Oltenia, în locul copilăriei mele. În mine, era același freamăt și dor. Cândva am fost la câmp cu bunica fără să știu că e pentru ultima dată. Până și să cresc m-am grăbit. Azi aș da orice să o mai văd o clipă…să stau cu ea la povești până târziu ca-n verile când nu ne uitam la ceas, când nici măcar telefon nu aveam, iar cele mai frumoase amintiri de pe atunci nici măcar nu sunt imortalizate într-o fotografie. Bunica-i plecată de mult, însă din sufletul meu nu va pleca niciodată.
Azi scriu din grădina mea de acasă, dar sufletul încă mi-e așezat pe prispă-n Maramureș, acolo unde timpul nu se grăbește să treacă, iar spațiul e doar o iluzie.
Casa îmbină modernul cu tradiționalul. Deși amplasată inițial pe Valea Izei, a fost demontată bucată cu bucată, transportată 25 de km și reconstruită exact ca un puzzle pe locul de aici, păstrându-și autenticitatea. Casa poate găzdui 2 oaspeți, are o cameră cu mobilier din lemn, o bucătărie dotată cu toate cele necesare și o baie foarte drăguță. Și bine-înțeles, vedeta trăirilor mele, prispa.
Despre Cabana de tip A pot să vă spun că e minunată și primitoare și o să vă simțiti fabulos pe plaiurile de la Valea Vinului indiferent ce tip de cazare alegeți.
Rezervările le puteți face pe Airbnb.
