Trenul oprește în gară. Cobor. E tot la linia 8. Trec prin locul în care ne-am cunoscut. Acum, ca și atunci, mă opresc puțin. Retrăiesc momentul. Trag aer în piept. E frig. Îl caut cu privirea prin mulțime, dar nu e. E posibil să nu ne mai întâlnim niciodată. Merg mai departe.
Cândva am fost turistă în București. Veneam des. Am iubit Bucureștiul pentru freamăt, culoare, oameni grăbiți, locuri, parcuri, metrou, înălțimi. A devenit orașul meu preferat, un fel de ”acasă” din deplasare. În agitația Bucureștiului mi-am găsit liniștea. Nu știu cum am reușit. Atunci când mă pierd de mine, merg să mă regăsesc. Am seri când rătăcesc pe străzi și privesc blocurile, înălțimea lor, privesc cerul și stelele. Las gândul să mă poarte departe. Am atâtea amintiri într-un singur oraș încât a devenit parte din mine. Într-un fel, m-a adoptat acest oraș. Apoi, l-am cunoscut pe Alex și a devenit orașul nostru.
Nu ne-am despărțit niciodată. Pur și simplu, am încetat să ne mai vorbim. Am știut că a ales-o pe ea. Nici acum nu m-am împăcat cu ideea. O parte din mine încă îl așteaptă. Mă trezesc în multe nopți suspinând de dor, uneori chiar adorm plângând. Nu mai suntem de mult ”noi” și orașul mi-e străin fără el. Încă poartă în aer povestea noastră și numele noastre pe ziduri, prin parcuri, la metrou. Încă există un pervaz plin de amintiri la etajul 8 al unui hotel. Acolo ne-am dezbrăcat de trupuri și am rămas doar suflete. Ne-am descoperit goliciunea trăirilor fără pic de rușine. Ne-am dat jos măștile ca să ne cunoaștem exact așa cum suntem cu adevărat, exact așa cum alții nu ne știu și ne străduim să nu le arătăm. Ne-am scăldat în sinceritate. Dacă există vreun om căruia să fi avut curajul să îi pun sufletul pe tavă cu tot cu bandaje și răni însângerate, cu fericiri, regrete și dureri, cu trăiri și experiențe, cu lecții și provocări, el e acela.
Mă simt de parcă aș fi revenit acasă după o lungă perioadă de absență și totul e neschimbat, iar o parte din sufletul meu e încă acolo. Toate lucrurile sunt cum le-am lăsat, e același parfum în aer, aceeași liniște, aceeași aglomerație. Doar eu m-am schimbat și mă simt străină într-un oraș care cândva era ”al nostru” pentru că nu mai am cu cine să îl împart.
Am avut 101 de motive să îmbătrânim împreună, iar acum sunt singură, cu un suflet ce se crede resemnat, dar care e încă răvășit, cu o inimă care îi rostește numele în fiecare pauză dintre două bătăi consecutive, cu un dor până la lacrimi. De când ne-am văzut ultima dată, nu am mai avut curajul să mă întorc în București. Mă îngrozea ideea că ar fi putut fi oriunde, iar eu atât de aproape de el și să nu ne întâlnim. Îmi era greu să ajung în București și să nu îl sun. Simțeam că orașul nu mai are sens fără el.
Și totuși mi-am făcut curajul să mă întorc. Mi-era dor de acel ”acasă”. Venisem pentru 3 zile în București, doar eu cu mine, să mă deconectez de agitația urbană, departe de toate problemele mele, să mă relaxez la SPA și să dorm.
Înainte de a mă caza undeva, m-am oprit în Herăstrău, de dragul vremurilor bune. M-am plimbat puțin, apoi m-am așezat pe o bancă și am privit în trecut, spre acea dimineață…Acum nimic nu mai e la fel. Nici parcul, nici cerul, nici eu. Doar banca și amintirile. O lacrimă mi s-a desprins din suflet. I-am simțit respirația în ceafă. Am știut că e el. Fără să mă întorc, l-am recunoscut. Doar e acea parte din mine care lipsește.
-Ai ajuns în București. De ce nu m-ai sunat?
-Pentru că ai încetat de mult să îmi mai răspunzi.
-Unde stai?
-Momentan pe banca asta. Admir peisajul. Copacii sunt așa goi fără frunze, parcul e trist, lacul e singur și cerul parcă plânge.
-Tot cu treabă.
-Nu. Mi-am luat liber 3 zile și am fugit aici, ca pe vremuri. Încă nu știu încotro.
-Singură?
-Da. Nu am mai avut timp de convingeri sau explicații. Pur și simplu, mi-am făcut bagajul și am plecat.
-Puteai să mă anunți.
-Asta era înainte. Acum zac în lista ta de block, deși mi-ai promis că nu se va ajunge acolo.
-Nu am avut de ales.
-Ba da, ai avut.
-Hai să lăsăm totul în urmă, să mai facem cunoștintă o dată și să o luăm de la zero. Să trăim o altă poveste la ultimul etaj al altui hotel.
-Și apoi?
-Vom vedea.
-Apoi ne continuăm viețile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
-Nu. Într-o zi poate nu vom mai fi în vizită și vom rămâne pentru totdeauna.
-Unde mergem?
-La Hotel Domenii Plaza că e aproape.
-Bine.
Un loc plin de eleganță și stil, emana căldură și lux prin fiecare perete, prin fiecare tablou, prin fiecare strop de culoare. Un hotel clădit cu pasiune și gust, plin de finețe ce denotă rafinament. E o liniște deplină și asta îmi place la nebunie. Are 4 stele și e pe lista clădirilor de patrimoniu arhitectural național. Amintirile de aici clar vor avea mai multe stele.
La recepție e o atmosferă absolut magnifică. Am rămas un moment să mă încarc cu acea energie, apoi am urcat la ultimul etaj. Am ales o cameră standard, destul de confortabilă. După o baie cu spumă, ne-am cuibărit în pat și am adormit depănând amintiri.
Seara ne-am petrecut-o la SPA. Ne-am relaxat la saună și jacuzzi pe ritmul bătăilor a două inimi sincronizate. Departe de toată agitația urbană am găsit o oază de liniște. În saună am simțit că se oprește timpul în loc, lemnul încins îmi atrăgea tot stresul cotidian ca un magnet. Prin pereți îmi treceau gândurile și mă cufundam în șoapte. Eram doar noi doi și tăceam. Tăceam ca să ne ascultăm respirațiile. Aveam atât de multe de spus, dar nu am vrut să stric momentul. Simțeam acei aburi cum creează o legătură între noi, parcă ne-ar fi împreunat sufletele. Fiecare clipă era magică. Eram din nou împreună, departe de tot trecutul, într-un prezent care nu am fi vrut să se termine vreodată. Aveam ocazia să readucem la viață cele 101 de motive. Ne priveam cu ardoare și ne zâmbeam ștrengar când ni se dilatau pupilele. Am stat mai mult de o oră în jacuzzi cu două cupe de șampanie și căpșuni.
Am constatat că oamenii fericiți dorm mai bine. Am început dimineața cu o cafea cu aromă de toamnă și, ca să se potrivească cu vremea, am încercat un masaj cu pietre calde. E divin. În momentul când piatra încălzită atinge pielea se creează o senzație unică de plăcere. Având în vedere faptul că nu ne place să ieșim afară când e frig, ne-am răsfățat prin hotel. Împachetările cu ciocolată și piper sunt bestiale. Nu mi-am imaginat vreodată că o să îmi placă o asemenea risipă de ciocolată. A fost un amestec exploziv de nuanțe, texturi, lumini și arome, o frenezie a simțurilor. Oamenii fac artă din mâncarea mea preferată. Am încheiat seara cu povești în jacuzzi, apoi ne-am retras în cameră la un film.
-Ia-mă în brațe și hai să dormim! Lasă-mă să îmi odihnesc sufletul lângă al tău și apoi vom vedea ce e de făcut!
În ultima dimineață, ne-am trezit devreme ca să profităm de un masaj cu bambus urmat de o oră la saună. Așa ca de rămas bun. Clasicele poze la înălțime, un prânz ca oamenii normali (nouă ne place să mâncăm în pat, în timp ce vizionăm filme sau povestim), apoi am părăsit hotelul.
A devenit noul nostru loc. Dacă lucrurile merg bine între noi, o să revenim. Dacă nu, o să devină o amintire, un loc de poveste, o casă a sufletelor noastre.
Putem să urâm Bucureștiul pentru o mulțime de motive, îl vom iubi pentru că poartă povestea noastră. Iar un capitol l-am scris la Residence Hotels. Peste ani, când vom reveni, aș vrea să fim întrebați: “Oaspeți?” și să răspundem satisfăcuți: “Nu. De-ai casei.” Poveștile se scriu cu fericire. Atât.
P.S: Aș fi vrut ca această poveste să rămână pentru mine, să o închid într-un colț al inimii și să o păstrez tainic acolo. Dar a fost nevoie de ea în SuperBlog 2016 așa că mi-am dezgropat sentimentele, am lăsat lacrimile să curgă și mi-am așternut sufletul aici, din nou.
CITEȘTE ȘI:
-
Toamnă peste București
-
#WelcomeHome – La etajul 8, Ibis Gara de Nord, unde mă așteaptă acel pervaz
-
Relaxare, mâncare, cafea și concert în București
-
3 locuri din București pe care nu ar trebui să le ratezi
-
Cu și despre București
-
București – VLOG