"Cover the Earth before it covers you!"
M-am îndrăgostit de Brașov prin prisma culorilor de toamnă așezate peste el. Cu această ultimă vizită, pot spune că am fost în Brașov în fiecare anotimp, iar toamna mi se pare de poveste. Galben, verde, arămiu, Tâmpa semeață, cafea cu aromă de toamnă, aer rece gâdilat de aburi, păsări în văzduh, oameni mergând agale și …
E dimineață. Mă trezește mirosul de mere coapte și scorțisoară ce îmi amintește de copilăria petrecută în casa bunicilor, iar cafeaua aburindă îmi așterne un zâmbet ștrengar pe față. Deschid ochii și trag aer în piept. E răcoare și mă ghemuiesc în pătură, deschid o carte veche și mă las cuprinsă de poveste. Mă întoarce …
Bucureștiul pare trist și gol. Anost și lipsit de culoare, azi nu mai e ca altădată. Totul e gri și rece. Trotuarele sunt pline de oameni reci, grăbiți parcă spre nicăieri, cu mâinile îndesate în buzunare și cu privirea în pământ. E atât de frig încât abia mai zăresc vreun zâmbet.
Abia prin parcuri se mai ascunde câte-un strop de frumusețe. Câțiva trecători liniștiți se opresc să tragă aer în piept, un aer rece de toamnă. O flacără arde și azi într-o amforă de granit, în fața Monumentului Eroului Necunoscut, în amintirea soldaților anonimi căzuți în luptele pentru țară. Privesc în zare și văd Parcul Carol în toată splendoarea. E aproape pustiu. Agitația a fugit spre o altă vară și a lăsat în urma ei o liniște solemnă.
Aliniați pe o bordură stau perscărușii, parcă vor să spună ceva. Privesc lacul și îmi amintesc de prima zi când am ajuns acolo. Totul e schimbat. Nimic nu mai seamănă cu ce a fost. Mi-e dor de orașul sub strălucirea verii, mi-e dor de soarele ce se înalță peste parc, mi-e dor de ciripitul păsărilor și de vata de zahăr. Mi-e dor…
Copacii își etalează frunzele pe crengi, pe bănci sau pe asfaltul rece și în adierea vântului își lasă trunchiurile să danseze aproape neobservate. Se simte singurătatea parcului în fiecare bucată de pământ. Decorul tomnatic îmbracă peisajul într-o aură pastelară. Frunzele arămii își fac loc printre cele galbene, în timp ce frunzele de un roșu aprins le sfidează pe cele încă verzi.
Parcul își etalează frumusețea prin culorile amestecate de toamnă târzie și le șoptește copacilor să nu se sperie de singurătate. În curând vor rămâne doar ei. Fără frunze, fără oameni, doar crengi și rădăcini.
Și în sufletul meu e toamnă. A apus de mult soarele și bate vântul. Un vânt rece de singurătate. Mă iau în brațe încă o dată și îmi șoptesc că totul va fi bine.
Ies din parc și urc spre Strada Xenofon, singura stradă pictată, în trepte, din țară. Nici ea nu mai e ce-a fost. Acum alte picturi zac pe treptele ei. Când am văzut-o prima dată arăta altfel. Și ea s-a schimbat. Emoția de toamnă îmi cuprinde sufletul. Mă apucă nostalgia vremurilor trecute. Trag aer în piept și merg mai departe.
Cu timpul, totul se schimbă.
CITEȘTE ȘI:
Azi e marţi? Da, e marţi. Atunci e zi de blog. De ce scriu? Scriu pentru că îmi place, scriu ca să îmi colorez nopţile albe, scriu pentru zilele în care trăiesc din amintiri, scriu pentru tine care eşti interesat de experienţele unui om care mai pleacă uneori în câte o vacanţă ca să mai …