Avem 101 de motive să îmbătrânim împreună

Când ne-am cunoscut, locuiam în orașe diferite. Ne vedeam doar în vacanțe. Am trăit o poveste frumoasă. Ne făceam planuri pentru când vom locui împreună. Căutam alt oraș. Însă, am început să ne vedem mai rar, apoi ne-am despărțit subit, fără niciun motiv. Ne mai urmăream pe facebook din când în când.

Când am terminat facultatea, m-am mutat în București. De la etajul 9 aveam o priveliște extraordinară. Nu apucasem să îmi cunosc vecinii. În fiecare dimineață, când îmi beam cafeaua liniștită pe balcon, mai auzeam discuții de la 10. Mă simțeam atât de singură. Cu toate că aveam prieteni în București, în fiecare seară când ajungeam acasă mă luptam cu aceeași singurătate. Încercam să fiu puternică. Mă mutasem ca să îmi urmez visul. Nu mai puteam renunța.

Îmi amintesc că 2 săptămâni mai târziu, într-o zi de sâmbătă a trebuit să râmân acasă să o aștept pe Ocxana. Luasem prăjiturile ei preferate și bilete la film. Îmi plăcea atât de mult să împart Bucureștiul cu ea. Pe la ora 1 a sunat cineva la ușă. Crezând că e ea, m-am grăbit să răspund. Am rămas șocată. Timp de 2 minute n-am scos niciun sunet. Doar stăteam și mă uitat. Nu îmi puteam explica. Era un domn, cam pe la 40 de ani, venise să îmi livreze niște flori. N-am auzit nimic din tot ce a zis. Când m-am dezmeticit puțin, l-am rugat să repete. Avea un buchet imens cu 100 de lalele. Nu a știut să îmi explice de ce 100. Încercam să îi explic că nu am comandat nimic. Mi-a zis că se ocupă cu livrări de flori la domiciliu și că a fost trimis la adresa mea. Știa că nu eu le-am comandat, ci că au fost comandate pentru mine. Nu mi-a zis de la cine pentru că nu avea nici cea mai vagă idee.

– Domnișoară, să știți că aceasta e o comandă specială. Ne ocupăm cu livrări buchete de lalele în București zilnic, și pe noi nu prea ne mai impresionează atât de mult faptul că oamenii își oferă flori. E ceva normal. Însă, toate doamnele din firmă vorbesc despre tânărul care a solicitat această comandă. Doamna care a preluat apelul spune că în glasul lui se simțea cât de dor îi este de dvs. Mai avea puțin și plângea când ne explica cum să procedăm.

– Despre cine este vorba?

– Am doar un bilețel aici: “Bine ai venit, draga mea! Aștept acest moment de 2 ani.”

– Domnule, dar m-am mutat aici doar de 2 săptămâni. A fost o decizie spontană. Până și eu mă mir cum de am găsit apartamentul ăsta atât de repede. În toată agitația asta, nu am apucat să anunț prea multe persoane că mă mut. Știu doar părinții și prietenii mei din Craiova. Nu avea cine să mă aștepte de aici din București. Prietenii de aici încă nu au aflat. 

– Domnișoară, eu sunt doar curierul. Doar el vă poate răspunde la întrebări și sunt convins că o să vă răspundă cât de curând.

– Dar nici măcar nu știu cine e.

– Sunt sigur că o să apară.

– În regulă. Nu vă mai rețin. Vă mulțumesc din suflet. Să aveți o zi minunată!

– Mulțumesc la fel. Să știi că te iubește mult. Nu mi-a fost greu să îmi dau seama de asta.

Dilemă. În ziua aceea nu a mai apărut Ocxana. Mi-a trimis un mesaj că a intervenit ceva și va ajunge în cel mai scurt timp posibil. Am învățat că oamenii au definiții diferite pentru “scurt”. Am fost profund impresionată de gest. Plus că îmi plac florile foarte mult. Camera mea arăta mai bine și nu mă mai simțeam așa singură. Încercam să îmi dau seama cine ar fi putut fi misterioasa persoană care mă aștepta. Nu știam dacă să fiu fericită sau speriată. Mă întrebam de ce 100. De ce tocmai acel număr? Oare să însemne ceva? Dar ce? Nefiind superstițioasă, nu am dat importanță numărului par. Mă plimbam prin casă și îmi făceam tot felul de scenarii în minte. Mă simțeam un detectiv în acțiune. Am auzit din nou soneria. Mi-a fost frică să răspund…

Când am deschis, l-am văzut. Era chiar el. Stătea în fața mea cu o lalea roșie în mână. Mi-a zis simplu: “Cea cu numărul 101”, apoi m-a îmbrățișat. Am rămas acolo, în brațele lui, mai mult de 10 minute. Plângeam. De dor, de iubire, de noi. Plângea și el. Mi-a fost dor până la lacrimi. Nu îmi imaginam că ne vom mai vedea vreodată și, mai ales, așa. L-am invitat înăuntru.

– Camera asta e așa cum ne-am imaginat.

– Da. Iar aici e tapetul cu cerul înstelat.

– Cum m-ai găsit?

– E o poveste lungă.

– Avem timp. Presupun că nu te grăbești.

– Am venit să rămân.

– Cum așa?

– Suntem vecini.

– E ultimul lucru la care m-aș fi așteptat.

– Te-am sunat de câteva ori, dar n-am avut curajul să îți zic nimic. Am tăcut de fiecare dată. Apoi am sunat-o pe Ocxana și am aflat de la ea că te muți. Nu am stat prea mult pe gânduri și am căutat să fiu aproape de tine. Ultima dată nu a mers prea bine. Am regretat mult. Nu puteam rata și ocazia asta.

– Ai apărut exact la timp.

– La timp pentru ce?

– La timp pentru noi.

– Cum de ți-a venit ideea cu florile?

– Știam cât de mult îți plac lalelele. Ești grațioasă ca și ele. Trebuia să îmi fac intrarea cumva. Aici nu aveai unde să te îneci [are legătură cu modul în care ne-am cunoscut]. Am căutat o florărie în București care să livreze flori la domiciliu. Inițial, am vrut să îți umplu camera de flori.

– Mai bine așa. Nu am mai fi avut loc să ne mișcăm.

– 101 e un număr frumos. Mai rămân valabile?

– Cele 101 de motive să îmbătrânim împreună?

– Îhâm.

– Mai întrebi? Acum că te-am regăsit nu vreau să te mai las să pleci. 

– Avem atâtea de povestit. Am văzut când a venit curierul cu florile. Aveam emoții. Nu știam dacă o să le primești. Ești cam încăpățânată de fel. Aveai nevoie de răspunsuri. L-ai chinuit pe bietul om cu întrebări.

– Chiar nu știam cum să reacționez. Nimeni nu știa noua mea adresă. Doar cei de acasă. Ocxana nu mai răspundea. Eram speriată.

– O să ajungă și Ocxana. Vrea să sărbătorim.

– Nu îmi vine să cred că ea a știut totul și nu mi-a zis nimic.

– Nu ar mai fi avut farmec.

Iubirea învinge orice distanță. Nu există nicio barieră, până și limitele ni le impunem singuri. Noi le-am depășit pe toate. Am păstrat o poză cu cele 101 de lalele care simbolizează cele 101 de motive ca să îmbătrânim împreună. Acea poză e mai sinceră decât orice certificat de căsătorie. Poate într-o zi voi posta și lista cu motivele.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2016.