Adrenalina primului contact

Inima îmi bătea cu putere. Simțeam cum îmi îngheață sângele și respiram greu. Mi se înfundau urechile și picioarele îmi tremurau. Încercam să rămân calmă. Mi-aș fi dorit să fiu oriunde în altă parte, însă eu eram aleasa. Nu înțelegeam de ce eu. În mintea mea rulau tot felul de întrebări și scenarii. Încercam să îmi alung gândurile. Văzusem prea multe filme și eram conștientă de faptul că sfârșitul meu e aproape.

Vin cu gânduri de pace sau război? Va fi un război intergalactic? Se aruncă cu planete în aer? O să ne distrugă pe toți? Ne vor oare în viață? Au nevoie de noi? Vor arme nucleare? Cum arată? Dacă o să leșin atunci când o să ajungă?

Mi-au spus că viața e grea, că realitatea e dură, dar nu mi-am imaginat vreodată că o să atingă cote maxime cu mine. De ce nu sunt un om obișnuit? De ce nu îmi trăiesc viața liniștită? Soarta mea putea fi alta. De ce m-au ales? Ce vor de la mine? Mă vor sacrifica?

Aș vrea ca acestea să fie emoțiile primei întâlniri, să îl aștept pe el venind la mine cu flori și ciocolată, să fiu îmbrăcată într-o rochie finuță și apoi să mergem să ne trăim iubirea fericiți, într-un parc sau într-o sală de cinema. Dar nu, eu sunt pe un câmp, purtând un costum hidos, așteptând Primul Contact al extratereștrilor. Știu, sună SF. Mult prea SF pentru lumea în care trăim, dar trebuie să admitem faptul că există o formă de inteligență superioară și nu ne aparține. În mintea mea era un haos total. Îmi ascultam gândurile cu mare atenție, pe unele le credeam mai mult decât trebuia și apoi le lăsam să se spulbere. Și altele le luau locul. Mult mai îndrăznețe și mai înspăimântătoare. Eram praf, cu tot cu NLP-ul meu. Simțeam că nu o să îmi folosească nimic din tot ce am învățat. Urma să le citesc microexpresiile de pe față, dar dacă nu au față? Oare sunt mici și verzi sau înalți, gri și slăbănogi? Rămâi calmă, Alexandra! Nu trebuie să te sperii de ei. Mai mult o să înrăutățești situația.

31rvfflede-2-master675

O lumină albă puternică a apărut din cer. A făcut câteva scheme în aer, apoi s-a apropiat de noi. Aș fi jurat că nu există extratereștri. În egoismul meu, nu acceptam alte forme de viață. Puteam împărți Galaxia destul de simplu fără să ne băgăm unii în teritoriile altora. Nu aș fi împărțit Pământul cu ei pentru nimic în lume. Oare mă vor răpi? Panică totală. În acel moment voiam să alerg spre el să îi spun tot ce simt, să îi spun că am început să îl iubesc și aș fi dat orice să îmbătrânesc alături de el. Dar eram acolo, imobilizată. Simțeam cum toate planurile mele de viitor și tot ce am visat vreodată și toate dorințele ascunse vor dispărea odată cu mine. Eram neputincioasă în fața necunoscutului.

-Suntem pașnici. Căutăm elixirul tinereții. Am auzit că îl aveți voi.

Imaginația îmi joacă feste. Nu ar fi trebuit să înțeleg ce zice. De ce? Oare ce zice. de fapt? Îmi controlează auzul, creierul? Oare asta vor ei să aud în timp ce ne provoacă la duel?

-Trebuia să găsim o metodă prin care să comunicăm. Să ne străduim. Să căutăm un limbaj comun, niște semne ceva. Nu, e prea ușor. Ce se întâmplă?

-Iubirea e limbajul universaj. Iubim la fel în orice limbă. Îl iubești. Se vede asta pe fața ta. Du-te și spune-i! Nu mai aștepta!

Îmi citeau și gândurile. Știau ce simt. Ah, inima! O mai am?

-De ce ați venit? Că doar nu sunteți aici pentru a-mi spune mie ce și cui să mărturisesc.

-Te-am urmărit de mult timp. Și avem nevoie de ajutorul tău. Pe planeta noastră se fac tot felul de teste. Suntem aproape de a găsi o formulă prin care să devenim indiferenți, să ne pierdem sentimentele total ca să nu mai suferim. O parte din soluție se află într-un gând de-al tău. L-am zărit cândva, dar a dispărut prea repede. De aceea te-am contactat. Și apoi mai vrem să negociezi tu pentru noi elixirul tinereții.

-De ce?

-Vrem să trăim veșnic.

-Și ce rost are viața fără sentimente?

-Pentru că și de-am fi nemuritori tot am muri de dor. Așa că primul pas e să scăpăm de sentimente.

-E o aberație.

-E tot un gând de-al tău.

-Cum am putut?! Nu. Nu e adevărat.

-Voi nu ați ști ce să faceți cu nemurirea și oricum pe voi iubirea vă face nemuritori…asta până la prima ceartă. Că apoi începeți să muriți puțin câte puțin. Dar noi nu iubim. Noi nu avem  inimă. Însă uneori ne e dor. Dor de alte planete, de stele, de nebuloase, de locurile prin care am fost și de oamenii pe care i-am întâlnit. Ne e dor de trecut și de viitor și asta ne împiedică să ne concentrăm asupra prezentului.

-De ce aș avea încredere în voi?

-Nu trebuie să ai încredere în nimeni altcineva decât în tine. Pune-ți mâna pe inimă și fă ce îți spune ea! Consideră-ne prieteni, nu dușmani. Ajută-ne pe noi și apoi ajută-te pe tine! Spune-i că îl iubești și începe-ți nemurirea de acum! Nu mai sta pe gânduri și nu mai pierde timpul. Așteptând momentul potrivit e posibil să te întreacă altcineva care nu îl așteaptă. Și nu cred că o să îți facă bine să îl vezi cu alta.

M-am trezit. Era în dreapta mea. L-am strâns în brațe și i-am șoptit ”Mă bucur că ești aici.” Iubirea se ascunde printre rânduri și trebuie să învățăm să descifrăm. Dar până atunci, ar trebui să spunem mai des ce simțim. Fără ocolișuri. Nu ar trebui să ne mai complicăm.

Poster CC.indd

Adormisem în sala de cinema, în timpul filmului Arrival, a cărui lansare a fost pe 11 noiembrie 2016Amy Adams, în rolul principal, probabil a trăit mai intens decât mine toate aceste momente. Pentru o altă perspectivă, mergeți să vedeți filmul! Voi merge și eu să îl revăd. Am nevoie de răspunsuri. Vă las trailerul și aștept părerile voastre.

Articol scris pentru SuperBlog 2016.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*