AlexandraȚac. Țac. Țac.
Stăteam liniștită pe birou. Ba chiar încă dormeam. Se auzeau zgomote de afară. Cineva alerga pe scări. Apoi au năvălit ei pe ușă. S-au repezit spre mine, m-au apucat și fără să se scuze că m-au trezit, au început să mă apese pe niște poze. Sunt chiar simpatici așa zâmbitori. Mă uit la ceasul din perete și indică 07:12 a.m. Astăzi au venit mai devreme decât de obicei.
I-am auzit vorbind zilele trecute că începe uniFEST – cel mai șmecher festival cultural pentru studenți care se organizează la nivel național de către voluntarii USR. Sunt și ei USR-iști. Au muncit mult. Au petrecut mult timp aici cu mine. Ei numesc sala asta Centru pentru Dezvoltare. Inițial, am crezut că e un fel de laborator și că dezvoltă vreun prototip ceva, dar apoi m-am convins că ei, de fapt, ajută alți studenți să se dezvolte personal și profesional. Unii dintre ei sunt traineri. Nu am înțeles prea bine ce înseamnă asta, dar ziceau ceva despre îmbunătățirea abilităților de comunicare și relaționare. Am învățat atât de multe chestii de când umblu cu ei.
Îmi imaginam că noaptea dorm și ei așa cum îmi povestesc alte ștampile despre oamenii cu care umblă ele, dar ei stau aici și lucrează. La început, am crezut că nu vor să mă lase singură aici în întuneric, însă aveau treabă. Ei le numesc nopți albe. Nu știu de ce că eu am văzut multă culoare în ceea ce fac. Ascultă mereu muzică bună și pun pasiune în fiecare proiect pe care îl realizează. Au căni personalizate în care își toarnă o licoare neagră pe care o numesc ”cafea cu aromă de toamnă”. Zic ei că au mai multă energie după. Ciudat, mie mi se pare că mereu au energie.
Acum vor să facă un panou de onoare. Au venit toți cu poze printate pe care au scris mesaje emoționante. Dacă aș fi avut lacrimi, probabil aș fi plâns și eu la cât de înduioșător a fost momentul. La sfârșitul textului, s-a semnat fiecare cu cerneală proaspătă…ah, ador mirosul de cerneală. Simt că mă readuce la viață. Și apoi m-au lăsat pe mine să pun o amprentă. Obligatoriu. Sunt atât de fericiți după ce le ștampilez pozele. E un fel de semnătură de onoare și mă simt extrem de onorată. Într-o zi l-am auzit pe unul dintre ei spunând că pe mine scrie ”Voluntar fericit” și semăn cu un smiley face drăguț. M-am uitat imediat într-o oglindă și m-am văzut. Sunt așa frumoasă. Sunt rotundă ca soarele. Și sunt albastră ca cerul. Sau ca marea. Îmi place marea. Am fost vara asta cu ei în SummerCamp. M-am distrat de minune. M-am lăsat să ating toate documentele. Eram în extraz. A fost o nebunie curată. Și ei erau atât de fericiți și se mândreau cu mine. Mă poartă peste tot și mă arată tuturor. Mă simt atât de specială. Cred că mi-au dat din pasiunea lor că totul capătă importanță după ce trece pe la mine și nu mă simt obosită deloc. Iar eu beau doar cerneală. Nu am încercat aroma lor de toamnă. Am doar aromă de fericire.
Între mine și ei s-a creat o legătură specială, un fel de dependență. Ne dăm sens unii altora. Iar hârtiile sunt nerăbdătoare să ne întâlnim. Capătă o strălucire aparte după ce le ating. E un fel de valoare pe care nu ar avea-o dacă nu aș fi eu. Fără mine nu ar fi atât de importante. Dar cred că nici fără omuleții aceia care mă imprimă pe ele. Ei fac lucruri speciale pe aici ca să apară acele foi. Iar panoul acela înseamnă mult pentru ei. Nu orice poză ajunge acolo. Și nu mă lasă să mă consum după oricine. Spun că sunt specială și trebuie să fiu utilizată numai când e ceva important.
Îmi place să fiu înconjurată de voluntari fericiți. Într-un fel, eu le ofer această certitudine și îi fac să zâmbească așa că zâmbesc și eu. Cred că de asta sunt rotundă. Nu îi mai las să mă ducă înapoi la Colop. Vreau să rămân cu ei. Înainte mă numeam Printer 30, dar după personalizare, m-au luat la ei acasă și m-au numit ”Voluntar fericit”. Acum fac parte din familie.
Au scris despre mine și au trimis articolul la SuperBlog 2016.
[…] Fericirea e molipsitoare […]