A fi sau a nu fi a lui

M-a sunat într-o seară și, printre altele, mi-a spus că pleacă. Definitiv. Ceva în interiorul meu s-a prăbușit instant. Simțeam că era al meu, pentru totdeauna, iar el urma să dispară din viața mea și, odată cu el, o parte din mine. Mi-a zis că în ultima lui seară în București a făcut rezervare la Citroniers. Asta era peste 3 zile. Doar 3 zile mai aveam la dispoziție să mă gândesc cum să îmi iau rămas bun. Ce poți să îi spui într-o singură seară unui om cu care ai vrea să îți petreci toată viața?

Era cea mai importantă seară din viața mea. Cea în care urma să pierd și trebuia să o fac cu demnitate, cu zâmbetul pe buze, să mimez fericirea de-o clipă până să încep să plâng zile și nopți la rând. Era un restaurant cu specific mediteranean din București, atent ales, care să ne amintescă de acea vacanță inedită din Grecia, de vara trecută, când îmi jurase că nimeni și nimic nu ne va despărți. Însă acum…distanța avea să ne dea un test important. Nici măcar nu mă intrebase dacă vreau să merg cu el. Pur și simplu, a zis că se mută și ultima seară vrea să și-o petreacă în compania mea, la un restaurant, și vrea să fie cea mai lungă noapte.

Nu îmi plac despărțirile și pe asta parcă voia să o sărbătorim. M-am pregătit încet, ca pentru un moment solemn care avea să atârne greu în sufletul meu și, cu o oră înainte de rezervare, am vrut să îl sun să îi spun că a intervenit ceva și nu mai pot ajunge. Nu voiam să îmi au rămas bun, voiam să mă mint că e undeva pe aproape și că totul e bine. Nu acceptam să îl știu departe pentru totdeauna. Simțeam că toate acele promisiuni că o să ne vizităm aveau să se spulbere cândva și, într-o oarecare zi, vom uita că ne-am cunoscut vreodată. Mă priveam în oglindă și îmi abțineam câteva lacrimi ca să nu îmi stric machiajul. Apoi, m-am gândit că totul se întâmplă cu un motiv și am coborât. Mă aștepta galant în fața blocului.

În seara aceea, Bucureștiul părea atât de trist. Parcă nici el nu l-ar fi lăsat să plece. Ploua mărunt așa cum îmi ploua și-n suflet. Am fost tăcuți tot drumul. Atmosfera romantică a restaurantului nu rezona cu starea mea. El era marea mea iubire și acum urma să mă despart de el și mai și sărbătoream asta. Mă simțeam ca un copil răsfățat care era obligat să își însoțească părinții în vizitele acasă la prietenii lor când el ar fi dorit să fie în altă parte. Stăteam aproape de fereastră și priveam, absentă, în gol. Copacii se unduiau în adierea vântului și parcă asistam la o scenă ruptă din sufletu-mi răvășit. Ne priveam fără să ne spunem ceva. Era liniștea dinaintea furtunii. Atunci mi-am propus să trăiesc acea seară ca și cum nu aș știi ce va urma mâine. Să mă bucur de el și de frumusețea locului, de mâncare și de ciocolată. Să facem o seară de neuitat. Să fie atât de specială, încât să și-o amintească de fiecare dată când se va pune în pat să se odihnească, să nu îi dea pace imaginile cu noi și să regrete că a plecat. Poate așa, într-o zi, se va întoarce, chinuit de dor și de iubire.

Fiecare detaliu al încăperii era părtaș la muzicalitatea dorinței mele. Îl priveam cu atâta dragoste și atâtea frământări îmi chinuiau inima. Priveam masa plină de bucate alese și fiecare preparat îmi accesa câte o amintire. Mixul de bruschete cu rosii din gradină, legume proaspete, somon, ciuperci și ficăței îmi amintea de vacanța în Constanța când am încercat să ne pregătim noi un mic dejun delicios la pensiune și am rămas în bucătărie până la cină, Sapori di giardino della nona – coșuleț din foaie de orez cu buchet de legume sotate cum am mâncat la Roma vara trecută. Halloumi – brânză libaneză la grătar cu sos de chilli așa cum ne-a pregătit bunica într-o seară în București după ce alergasem prin ploaie. Caracatiță la grătar pe pat de salată iceberg și dressing vinegret – pe asta am încercat-o o singură dată în Paralia Katerini când am rămas fără bani și a trebuit să spălăm vasele pentru a ne achita consumația. A fost distractiv pentru că apoi ne-am bătut cu apă în bucătărie și a trebuit să facem și curățenie.

Mi-au tresărit papilele gustative când am văzut supa cremă de roșii cu busuioc așa cum numai mama știa să facă. Un platou de brânzeturi stătea mândru în mijlocul mesei și îmi oglindeam sufletul în boabele de struguri. Lângă el, un platou cu fructe de sezon parcă abia culese ce îmi amintea de vacanțele la țară. Sănătate pură. El era înnebunit după Chateaubriand cu 3 sosuri (trufe, piper verde și gorgonzzola). Învățase rețeta de la un francez și o prepara de fiecare dată când aveam invitați la cină, spre deliciul tuturor. Știam că o să îmi lipsească toate acele momente. Pentru mine, desertul e un fel principal. Mănânc tot ce e cu ciocolată întâi ca să fiu sigură că e loc. Știu, sunt răsfățată. Însă, atunci când în fața mea e nougat glacé și tort de ciocolată cu sos Anglaise chiar nu pot să mă abțin. Atâtea stări, emoții, mici bucurii îmi umpleau inima cu fericire. Acolo, pe masă, era o parte din mine. În fiecare farfurie se întindea armonios câte un preparat cu care rezonam și care îmi conferea o senzație plăcută de confort și regăsire.

Toată seara am combinat mânarea cu diverse stări și am asociat-o cu fel de fel de momente pe care le-am petrecut împreună. Nu am făcut altceva decât de adaug file în cartea amintirilor. M-am bucurat de prezența lui ca pentru ultima dată. Am povestit, am râs și am plâns, deși cele mai multe lacrimi am reușit să le opresc la timp. Printre suspine i-am șoptit cât o să îmi fie de dor. Era aproape pe miezul nopții. Ora la care am îndrăznit să depășesc orice bariere și să îi spun cât de mult înseamnă el pentru mine. Aveam în față un om pe care nu îl mai recunoșteam. Îmi petrecusem alături de el ultimii doi ani din viață și vestea că va pleca brusc m-a șocat. Nu îmi imaginam ce l-a făcut să ia această decizie și, mai ales, nu înțelegeam de ce nu a putut să se consulte și cu mine. Părea că acel ”noi” se spulberase la primul lui gând de a pleca definitiv. Îi apreciam totuși curajul de a mă anunța că pleacă. Ceilalți dinaintea lui au fugit fără să mai zică ceva. A trebuit să îmi dau seama singură că am rămas doar eu cu mine.

Am fost întrerupți de melodia noastră. Un cadru intim, lumina caldă făcea umbre delicate pe chipurile noastre, iar pe fundal se auzea ”I am your lady”. M-a strâns tare în brațe și a zis că vrea să își petreacă toată viața alături de mine și vrea să știe dacă și eu vreau asta. În liniștea nopții, acolo unde eram doar noi doi, mi-am permis să dau curs gândurilor și, cu o maximă sinceritate, i-am mărturisit cât de mult îl iubesc și cât de mult aș vrea să rămână lângă mine, însă nu mă voi împotrivi deciziei lui. Nu vreau să lupt pentru el pentru că vreau ca el să rămână lângă mine pentru că își dorește asta. El nu trebuie să fie un trofeu pentru mine, ci omul alături de care mă bucur de victoria comună.

-Vrei să fii soția mea?

-Întrebi doar de curiozitate?

-Nu, e pe bune.

-Și unde e inelul?

-L-am ascuns. Dacă îl găsești, e al tău.

-Încă te joci cu mine?

-Vreau doar să văd cât de mult mă cunoști și cât de mult vrei să îmbătrânești alături de mine.

-E deja la mine?

-Da. Mai trebuie să îți dai seama unde.

-Asta e ca și cum am acceptat deja?

-Mărturisirea aia o iau ca pe un ”Da” .

-Și cum rămâne cu mutarea ta?

-Plec doar în vacanță. Iar tu vii cu mine.

-Stai că deja nu mai înțeleg nimic. De ce toate fazele astea cu întâlnire de ”Rămas bun” și chestii?

-Pentru că noi oamenii realizăm cât de mult înseamnă cineva pentru noi abia după ce îl pierdem. Am vrut să te pun în situația asta ca să îți dai seama ce însemn eu cu adevărat pentru tine. Erai obișnuită să fiu mereu acolo. Am vrut să îți imaginezi viața fără mine ca mai apoi să vezi dacă poți să reziști cu asta. În ochii tăi, am văzut cum mă ceri înapoi. Sufletul tău mă implora să rămân prin fiecare gest. Ai încercat să pari puternică și împăcată cu ideea, dar crezi că nu ți-am observat furtuna din suflet? Puteam să jur că la un moment dat o să izbucnești în lacrimi, dar ai vrut să îmi dovedești că prețuiești libertatea mea și asta m-a făcut să te doresc mai mult. Un toast în cinstea noastră!

Veuve Cliquot, șampania mea preferată. Nici că puteam sărbători cu ceva mai bun de atât. Tot aici, la Residence Hotels, a început povestea noastră așa că știu cu cine începem lista de invitați pentru nuntă. Profesionalismul lor, decorul inedit și prospețimea ingredentelor utilizate în prepararea unor delicatese au dat un alt sens cuvântului calitate și au ridicat mâncarea la rang de artă. Așa au reușit să devină parte din viața noastră și unul dintre locurile noastre preferate. Oameni minunați, mulțumim că existați și că puneți pasiune în tot ceea ce faceți!

Mărturisiri pentru SuperBlog 2016.