Atâtea aluzii în loc să îi spui direct ce simți

Aș vrea să aud mai puțin “Mi-e dor de tine.” şi mai mult “Coboară! Sunt jos.”, dar vezi tu, există oameni pentru care te-ai duce până la capătul lumii şi oameni pentru care nu cobori nici măcar în fața blocului.

Scrii o postare în speranța că o va citi cine trebuie şi va înțelege aluzia. Poate o va citi, însă nu crezi că o să se întrebe dacă oare este pentru altcineva? Va acționa sau va rămâne pe margine. Nu de like-uri ai nevoie, ci de “hai să te strâng în brațe”. Nu postezi pentru că nu ai ce face, de fapt, tu vrei atenție. Atenție din partea unei singure persoane. Dar pentru asta, postezi subtil pentru alte mii. În speranța că se va simți cine trebuie.

“Aş vrea să mă suni la 4 dimineața să îmi spui că îți era dor de vocea mea.” Postare publică. Dar nu ai vrea să te sune toți prietenii la 4 dimineața. Vrei să te sune o singură persoană. Şi vrei îşi dea singură seama că la ea te referi.

Spune-i ce simți! Următorul mesaj trimite-l în privat. Spune-i că vrei să vă vedeți! Spune-i că vrei să fiți doar voi doi şi o noapte albă!

Poate aşteaptă un semn de la tine. Dacă nu se prinde de aluzie, mai încearcă o dată. Doar o singură dată. Nu insista prea mult. E posibil să observe şi să te ignore. Pur şi simplu. Poate universurile voastre nu se intersectează. Really? Ia intersectează-le tu!

Eu scriu aici, public, în speranța că o să citească cine trebuie. Nu îi scriu eu prima pentru că sunt fată şi noi nu scriem niciodată primele. Aşteptăm. Murim de nervi, de ciudă şi de gelozie că îi vedem în brațele altcuiva, dar noi nu scriem niciodată primele. Că ne cade mândria. Se împiedică de orgoliu. Stăm şi aşteptăm. Ce? Habar n-am.

Toarnă-mi un pahar de libertate şi un strop de curaj! Merg să îi spun ce simt. Pe mine aşteptarea asta mă enervează.