AlexandraNumele oficial al lui Winnie este Bamse. L-am primit acum câteva luni, în varianta mini. E de pluș, însă pare atât de real și e absolut adorabil. În prima zi, l-am luat cu mine la facultate și l-am ținut sub bancă. Pur și simplu, nu am putut să îl las singur acasă. Atât îmi era de drag. Mesajele de la el m-au emoționat profund. Vă dați seama că nu le-a scris un urs de pluș și nici măcar cel real din pădure, ci oamenii minunați care au grijă de el.
Astăzi nu o să vă vorbesc despre pufoșenia din camera mea, simbol al gestului meu adorabil de îndrăzneț, ci despre mogâldeața simpatică din pădure. Nu știu câți dintre voi ați văzut un urs real, însă eu am avut ocazia doar de câteva ori. Amintirile din copilărie cu ursul Biju din Parcul Romanescu din Craiova sunt vagi. Știu doar că era închis într-o groapă, iar oamenii se holbau la el și îl hrăneau cu pufuleți. E o imagine tristă cu un urs singur, departe de familie, mergând pe asfalt, desfășurându-se pe o suprafață de maxim 100 de metri pătrați.
Recent am văzut la Grădina Zoologică din Brașov un ursuleț care se juca cu mama lui. Aici aveau mai mult spațiu la dispoziție și erau împreună. Chiar păreau fericiți. Nu mă întrebați cum arată un urs fericit, doar priviți-l singuri în ochi și o să vă dați seama. Am asistat la educarea celui mic prin joacă. Mama îi arăta diverse tumbe, iar puișorul o imita, apoi aceasta îl învăța cum ”să se lupte”. Este una dintre cele mai frumoase scene la care am putut asista vreodată.
Astăzi se împlinește un an de când am adoptat un urs. Nu, nu am crescătorie de urși acasă și nici nu locuiesc în pădure. Singurul meu regret este că nu pot să stau împreună cu cel mic și nici să îl vizitez pentru că urșii au o memorie vizuală extraordinară și va merge mereu să mă caute în locul unde m-a văzut prima și probabil singura dată. Dacă ar fi după mine, l-aș vizita în fiecare lună. Ce-i drept, pentru binele ursulețului, am ales să nu ne vedem.
Bamse locuiește la Orefelinatul pentru Ursuleți amenajat în Munții Hășmașu Mare din Brașov. Acest orfelinat este practic un țarc, amenajat în pădure pe 70 de hectare, în care ursuleții își trăiesc viața liniștiți, departe de oameni, jucându-se împreună. La Orfelinat ajung ursuleții abandonați de mamele lor, care fug speriate de drujbe și de oameni, puișorii nereușind să se mai țină după ele și astfel rătăcindu-se. În primii doi ani de viață, cât ar fi stat și alături de mama lor, mâncarea li se aduce acolo cu o dronă, iar aceștia sunt lăsați să o găsească singuri. După cei doi ani, se deschide poarta țarcului și ursuleții sunt lăsați să se îndepărteze și să descopere locuri noi.
Dacă vreți să vedeți cum este viața ursuleților la Centrul de Reabilitare pentru Reabilitarea Urșilor Orfani, cum trăiesc ei în țarcul de acomodare, vă invit să vizionați acest episod din Eroi pentru urși și eventual, să vă abonați la canalul de Youtube al WWF.
Oricine poate adopta un urs și nu, nu este nimic ciudat în asta. Pentru mine, acesta este una dintre cele mai bune decizii pe care puteam să le iau. Nu pot să vă explic cum mă simt, pur și simplu nu am cuvinte pentru acest sentiment. În același timp, sunt mândră de mine, fericită, emoționată, împlinită, parte din familia ursuleților și puțin wild (în sensul bun). Mai multe despre campania ”Adoptă un urs” găsiți aici.
La muuuulți ani, Bamse!
