AlexandraDacă mi-ar fi zis cineva în urmă cu câteva luni cât de frumos este în Bergamo și de ce ar trebui să îl vizitez nu aș fi crezut pentru că în mintea mea rulau alte filme despre el pe atunci. Dar pentru că s-a întâmplat să am o escală de 6 ore acolo, am zis să profit de ocazie și să dau o tură prin zonă.
Am luat autobuzul din fața aeroportului și am coborât la gară. De acolo, am străbătut orașul la pas. Era o dimineață răcoroasă de toamnă, cerul era alb-cenușiu și orașul atât de tăcut.
Liniște. Liniște. Și iar liniște.
Câțiva localnici perindau străzile, mergând agale, de parcă i-ar râde timpului în față că pe acolo trebuie să treacă mai încet, să îi lase să se bucure de fiecare clipă, de dimineață, de mirosul de verde crud al ierbii, de castanele căzute, de frunzele ușor arămii, de croissantul proaspăt alături de o cafea fierbinte.
Toamna își făcuse simțită prezența prin oraș, pictând copacii în nuanțe calde. Urma apusul frunzelor, un apus ce va lăsa crengile goale în plină iarnă, dar până atunci se mai puteau bucura de peisajul frumos de acolo de la înălțime, înainte de a se desprinde să cuprindă pământul într-o îmbrățișare.
A fost primul meu contact cu Italia.
A fost scurt, dar intens, atât de profund, pătrunzător până în străfundul sufletului, a fost cu peisaje care îți taie respirația, cu avioane care se văd traversând văzduhul, înălțându-se spre alt tărâm sau poposind în liniștea de aici. Cred că nicăieri nu am simțit liniștea mai profundă ca aici.
M-am îndrăgostit. De liniște. De negrabă. De oamenii care nu se grăbeau. De timpul care ne lăsa pe fiecare în parte să facem totul după propriul nostru ritm. Nici timpul nu se grăbea să curgă spre nemărginire de parcă am fi fost blocați într-un glob fără timp și fără spațiu, într-un vid în care sufletele noastre respirau poveste. Și liniște. Era atât de multă liniște încât nici nu am îndrăznit să târăsc trolerul pe piatra cubică. L-am luat în brațe. Și așa am urcat cu el până la orașul de sus și tot așa am și coborât.
Turiștii așteptau la rând la funicular. Ah, naivii. Au pierdut frumusețea drumului și osteneala de care ne vom aminti mult timp de acum încolo. Am primit ca răsplată pentru efortul depus priveliștea aceea superbă pentru care nu mai am cuvinte, dar totuși o să scriu.
Un nebun de verde în mii de nuanțe și un arămiu abia răsărit, iar în zare case și copaci, mulți copaci. Și avioane pe cerul liniștit. M-am bucurat de liniștea de la înălțime, am respirat aerul curat, l-am strâns în suflet și l-am luat cu mine acasă.
Despre Bergamo nu știu alte cuvinte care să îl descrie mai bine decât liniștea.
