O banală zi de primăvară, aer curat și o ploaie de petale de flori de cireș. Aleile pline de oameni zgomotoși, păsările abia se auzeau ciripind. Mirosea a verde crud și a iubire, dar nimeni nu se oprea să o respire. O simplă plimbare prin parc, o strângere de mână, o îmbrățișare, un sărut. O apropiere. Atât. Eram fericiți și nu știam.
Am trăit pe repede-înainte, am alergat după idealuri, după perfecțiune, după oameni care ne-au întors spatele, după joburi care mai de care, după și mai mulți bani, fără să înțelegem măcar spre ce ne grăbim atât de mult sau de ce. Am pierdut pe drum esența acestor lucruri. Am uitat să ne bucurăm de călătorie, așteptând nerăbdători, nervoși, agitați destinația. Din ce în ce mai gălăgioși. Am vrut să se întâmple totul mai repede, să avem mai mult. Și am alergat. Și am alergat….și-am tot alergat. De prea puține ori ne-am oprit să privim cerul. Am uitat cum se simte liniștea. Am uitat cu ce viteze trec norii pe deasupra noastră. Nici nu mai știm ce forme au sau cât albastru se vede dincolo de ei.
Am uitat cum e să ne întindem pe spate direct pe pământ să privim stelele. Am uitat să ne bucurăm de serile cu lună plină, de vizitele celor dragi, de serile cu prietenii, am uitat să ne savurăm cafeaua în liniște dimineața fără să citim un mail între timp, fără să răspundem la telefon, fără să rezolvăm o problemă urgentă. Ne-am trăit viețile după un to do list, după o agendă cu programări, după un plan bine făcut. Ne-am regizat propria viață și după ne-am grăbit să o trăim. Fără să ne bucurăm din plin de ea, fără să o savurăm, fără să trăim momentul, fără spontaneități.
Eram pe val și apoi Planeta s-a oprit.
Ne-a dat un răgaz. I-a dat timpului timp. S-a oprit să respire și ne-a lăsat și pe noi să răspirăm. Ne-a oprit alergarea spre Dumnezeu știe ce. Ne-a lăsat să învățăm să ne bucurăm de lucrurile simple și să prețuim mai mult timpul petrecut alături de cei dragi. Ne-a lăsat să savurăm fiecare clipă, în liniște, fără deadline-uri, fără să ne mai uităm grăbiți la ceas, fără să mai știm ce zi este. Ne-a lăsat să ne facem singuri cafeaua, să ieșim pe terasă și să o savurăm în liniște, admirând cerul. Ne-a lăsat să învățăm să trăim dolce far niente și să ne bucurăm mai mult de viață.
”Trăim doar o singură dată, dar dacă o facem cum trebuie, o dată e de ajuns.”
Cred că făceam ceva greșit în tot acest proces. Poate că am uitat să fim fericiți. Poate că eram fericiți și nu știam.
O simplă plimbare prin parc. O banală ieșire cu prietenii. O seară la cinema. Un picnic. O plimbare pe ploaie, pe străzile goale. Cum de nu ne-am bucurat de ele suficient? Cum de-am trecut prin ploaie cu umbrele, alergând spre casă, fără să dansăm în tălpile goale? Oare mai știm cum se simte ploaia când ni se prelinge pe buze? Cum de n-am respirat alei și parcuri și copaci în primăvara ce ne-a cuprins sufletul și natura? Oare mai știm cum arată stelele? Cât de superficiali am putut să ajungem?
O strângere de mână. Cu privit în ochi și zâmbete. Cu sinceritate.
O îmbrățișare. Cu toată dragostea.
Un sărut. Cu patimă. Cu dor. Cu iubire. Cu sinceritate.
O atingere. De mână. De tâmplă. De spate. De suflet.
O apropiere. Dintre trupuri și suflete deopotrivă.
Le aveam. Și nu le-am prețuit așa cum ar fi trebuit. Le-am trăit în grabă. Le-am bifat de pe o listă. Le-am avut și nu ne-am bucurat de ele. Eram fericiți și nu știam. Nu ne-am oprit să simțim cu adevărat fericirea. Ne-am continuat alergarea.
Acum ne lipsesc și-am da orice să le primim înapoi. Am da orice să ne primim viețile înapoi. Am vrea să ne trezim și să mai fie încă o dată 8 ianuarie. Să respirăm aerul rece de iarnă, să ne aruncăm în zăpadă și să privim cerul alb. Să ne bem cafeaua lângă sobă, să stăm până târziu la povești cu prietenii, la un vin fiert, să nu mai conteze ce zi este mâine sau câte grade vor fi. Să fim iar toți împreună și să râdem până nu mai putem. Să mai punem o pătură pe noi, pe spate și pe suflet că e ianuarie și noaptea e ger.
Am vrea să dăm timpul înapoi, fără să dăm timpului timp. Dar și l-a luat sigur. Iar 8 ianuarie a fost și nu o să mai fie. Acum e primăvară și învățăm să renaștem odată cu natură. Cineva sau ceva tocmai ne-a luat viețile de adulți responsabili și rigizi și ne-a lăsat să învățăm să fim iar copii plini de dragoste și de căldură.
Eram fericiți și nu știam. Și n-am prețuit nimic așa cum ar fi trebuit. De multe ori am luat totul de-a gata fără să apreciem efortul, timpul, pasiunea. Ni s-a stins flacăra de mult. Am rămas să ne descurcăm cu resurse limitate. Fiecare cum a putut. Am devenit răi, egoiști, nerecunoscători. Ni s-a dat șansa de a ne schimba.
Să privim această pauză ca pe o oportunitate de a sta singuri cu noi, în tăcere, până dăm toate cărțile pe față, până vedem ce nu mai funcționează și trebuie să reparăm, până ne umplem iar cu iubire, până vom fi sinceri cu noi și o să ne analizăm fiecare pas, fiecare clipă, până învățăm să prețuim și apă și curent și libertate și sănătate și compania celor dragi și timpul pe care ni-l dedică orice persoană și aerul pe care-l respirăm.
Eram fericiți și nu știam.
Dar dacă și acum suntem și nu ne dăm seama?
Poate că aceasta e pauza pe care am cerut-o în momentele de epuizare. Poate că acesta e timpul pe care am dorit să-l avem ca să-l petrecem cu cei dragi. Poate că e somnul după care am tot tânjit sau timpul petrecut la seriale, poate e vacanța de vară din copilărie când era prea cald ca să stăm afară și ne refugiam în casă. Poate că asta e tot ceea ce am cerut și am crezut că ne va vindeca de oboseală, de frustare, de neiubire.
Poate că acum primim vindecare pentru sufletul ostenit și iubire de sine. Poate că acum chiar primim timpul pe care ni l-am dorit pentru noi. Poate că acum chiar am primit în dar fericirea pe care ne-am imaginat-o în toată acea alergare.
Poate că suntem fericiți cu noi și încă nu ne dăm seama. Poate că încă nu ne-am trezit și o să mai dureze ceva până o să deschidem ochii și o să vedem cu adevărat ce a fost în tot acest timp în fața noastră.
Într-o zi, o să ne trezim și o să știm să trăim. Vom fi învățat deja să prețuim la timp tot ce avem, să iubim mai mult și să petrecem mai mult timp cu noi și cu cei dragi. Vom știi că nu job-ul ne așteaptă seara acasă, ci familia, că sănătatea e mai importantă decât banii, că un zâmbet sincer poate vindeca un suflet, că nicio carte de medicină nu ne va învăța cum să ne punem bandaje pe rănile sufletului, că oamenii sunt cei care rămân când totul în jurul nostru se prăbușește și tot oamenii vor fi cei care vor provoca prăbușirea. Ne vom trezi și vom fi mult mai atenți la fiecare mișcare, la fiecare detaliu, la orice aspect aparent banal. Ne vom trezi și vom știi deja ce contează cu adevărat pentru noi și ce decizii trebuie să luăm de-acum înainte.
Ne vom trezi și totul va reveni la normal. Dar vom aveam o altă definiție pentru ”normal” și vom prețui altfel fericirea înțelegând că ea nu se găsește pe toate drumurile. Și chiar dacă s-ar găsi, poate de data aceasta ne-am opri să o trăim.
Am renunțat la libertate pentru siguranță. A noastră și a celor din jur. Și sper ca-ntr-un final să merite tot acest efort. Și să ne fi învățat fiecare lecția.