Alexandra”Unde te vezi peste 10 ani?” – cea mai stupidă întrebare posibilă și mă tot străduiesc să răspund la ea de ceva vreme.
Peste 10 ani voi avea 34 de ani. Hmm…nu știu dacă o să am 2 copii, 5 pisici sau un câine. Sau poate o să mă mut în Australia și o să am un cangur. Sau poate o să fiu bonă pentru un urs panda. Poate o să îi spun povești unui koala înainte de a adormi și apoi m-aș întinde la umbra eucaliptului să privesc cerul înstelat, fiind împăcată cu mine, cu lumea ce mă înconjoară, cu universul. Nu știu dacă voi fi măritată sau nu, dar un lucru știu sigur: voi fi fericită.
”Alexandra, te mai întreb o dată – Unde te vezi peste 10 ani?”
În ce moment al anului sau al zilei? Mă văd cu rucsacul în spate, străbătând meridiane, mă văd pe plajă cu un cocktail în mână, admirând apusul, mă văd plimbându-mă pe străzi îmbrăcată într-o rochie roșie lungă sau într-o rochie neagră și pantofi cu toc, la un restaurant dintr-un zgârie-nori, bucurându-mă de un vin bun, mă văd alergând desculță pe nisipul fierbinte spre marea în care se scaldă razele soarelui la amiază. Mă văd trezindu-mă dimineața devreme ca să mă bucur de o cafea într-un alt oraș oricând am chef, mă văd plecând departe să îmi îndeplinesc dorințe, mă văd la fereastra unui avion privind spre lumea ce se așterne sub nori, mă văd la umbra unui palmier respirând fericirea.
Mă văd pe o scenă imensă, în fața unei mulțimi de oameni, vorbind despre dezvoltare personală din propriile mele experiențe. Mă văd încurajând, motivând pe oricine întâlnesc în cale să își urmeze visurile. Mă văd inspirându-i pe cei din jur prin modul în care trăiesc.
Cu toții avem visul acela că noi vom fi cei care vom schimba lumea. Ei bine, unii dintre noi chiar o vom face. Nu știu dacă eu sau tu sau domnul acela care citește liniștit ziarul și își bea cafeaua la masa de lângă mine. Știu însă că vom putea face asta dacă vom risca suficient de mult, dacă vom pune la bătaie toate resursele. Poate nu vom putea schimba toată lumea, dar pe cei din jurul nostru cu siguranță putem să îi schimbăm. Și sper din tot sufletul că în bine. Vreau ca oamenii cu care interacționez să își amintească de mine și să se bucure că m-au cunoscut. Vreau să știu că am contribuit cu ceva bun în viața lor.
Pe plan profesional?
Habar n-am ce îmi rezervă viitorul…sau, mai bine zis, ce idei îmi mai vin. Sunt imprevizibilă și îmi place acest lucru la mine. Nu pot să rămân prea mult într-un loc dacă nu mă face să evoluez. Când simt că mă plafonez, când apare monotonia, schimb ceva. Nu mi-e teamă de schimbări. Nici măcar de cele radicale. Sunt pregătită de un nou început pentru că poate fi cel mai bun început. Poate fi acel click care îmi va schimba viața.
Nu știu ce vrea să afle despre mine cei care îmi adresează această întrebare, dar se gândesc ei oare că poate și lor o să le vină ideea de a schimba ceva în viața lor într-o banală noapte de vară când somnul întârzie să apară? Totodată, nu înțeleg de ce se pune această întrebare la un interviu. Să vadă dacă eu am de gând să rămân în firma lor și peste 10 ani? Dar oare ei o să mai rămână? Oare firma o să mai fie peste 10 ani? Sunt atâția care au plecat din funcții mult prea înalte, atâtea firme care au dat faliment, atâția patroni care au închis și au plecat în lume să exploreze locuri noi.
Vor să afle filosofia mea de viață? Ei bine, eu îmi urmez fericirea oricât de departe m-ar duce. Plec să îmi îndeplinesc dorințe, caut să mă dezvolt, să evoluez, să mă autodepășesc. Îmi lansez des noi provocări. Încerc, greșesc, învăț din greșeli, o iau de la capăt, experimentez, călătoresc, profit de orice oportunitate, trăiesc la maxim orice moment.
Pot să îmi dau demisia peste câteva luni și, totuși, să fac ca acele luni să fie cele mai bune pe care le-a avut compania respectivă vreodată. Pot să o fac să ajungă în top sau să o duc în pragul falimentului. Pot să fiu cel mai bun angajat sau o catastrofă. Depinde cât și cum se investește în mine.
Pot fi cine vreau eu să fiu pentru că sunt un om liber. Pot să fiu unde vreau, când vreau pentru că nu mă poate opri nimeni din asta. Totul depinde de stimuli din exterior că, dacă ar fi vorba doar de ce este în interiorul meu, acum aș admira planeta de pe Stația Spațială Internațională.
Viața mea a fost ca un goblen. Am cusut cu ață colorată peste un desen pe care mi l-am proiectat la un moment dat. Astăzi e doar o pânză albă pe care pot să pictez orice vreau, când vreau, fără nicio schiță, depășind orice contur netrasat încă. Și nu am prea multe zile din acestea, dar profit de fiecare. Evident, am și planuri pe termen lung care necesită timp, efort, resurse, planuri la realizarea cărora lucrez câte puțin în fiecare zi. Am și o planificare a călătoriilor pe următorii 2 ani, dar asta nu înseamnă că o să respect întocmai acea planificare și nu o să călătoresc și spontan. Din contră, mai multe cred că vor fi călătoriile spontane pentru care îmi iau bilete noaptea târziu fără niciun plan.
Pot fi cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla…sau cel mai rău. Poți să mă ai pentru o lună sau poți să mă ai pentru totdeauna. Îți asumi acest risc?
CITEȘTE ȘI:
