3 orașe de poveste din sudul Italiei | La pas prin Puglia

Fără doar și poate, Italia e definiția pură a romantismului. Străduțe înguste care ascund povești și oameni pe care-i vedem liniștiți la terase, priveliști absolut superbe care îți taie respirația, valurile mării, răcoarea munților, satele pitorești și agitația marilor orașe contrastează profund și îi conferă țării o aură aparte. Italia respiră iubire și frumusețe și abundă în alei boeme sub copacii cărora se savurează cea mai bună mâncare. În surdină, muzica bună completează atmosfera de basm. Iar Italia e basmul meu preferat în care îmi place să evadez cât mai des și-i de departe, țara mea preferată.

Visam de mult să ajung în Puglia pentru trulli din Alberobello, romantismul din Polignano a Mare, dar și pentru casele albe cu ferestre verzi și bărcile albastre din portul orașului cu nume de joc – Monopoli. Am aterizat în Bari și de acolo am ajuns cu trenul în toate aceste frumuseți.

Alberobello

Alberobello este un loc magic, unde te simți ca într-o poveste în care tu ești personajul principal și alergi pe străduțele înguste, printre trulli. M-am simțit teleportată într-o lume de basm, cu căsuțe ireal de frumoase, despre care nici n-ai zice că sunt locuite.

Atracția principală a acestui oraș este reprezentată de căsuțele albe realizate din piatră și chirpici, denumite trulli (la singular este ”trullo”), al căror acoperiș conic format dintr-o dezordine controlată de bolovani nu are în componența sa niciun material care să lege pietrele, precum ciment, mortar sau chiar chirpici. Pur și simplu, sunt puse acolo, una peste alta, cu măiestrie și rezistă și astăzi. Este o metodă preistorică de construcție, dar care a supraviețuit până în prezent. Aceste căsuțe au apărut la jumătatea secolului al XVI-lea și au fost construite în așa fel încât să poate fi demolate ușor. Unele au desenate pe acoperiș diferite simboluri (săgeți, inimi sau cruci) care indică din ce familie aparține deținătorul. În 1996 au fost înscrise în patrimoniul cultural UNESCO.

Mi-a rămas în minte imaginea pitorească a acestui loc, cu căsuțe albe înghesuite și străduțe înguste care urcă sau coboară fără a avea un sens anume, unele înfundându-se și creând astfel un colț de artă în mijlocul unui oraș desprins din cărțile cu povești.

Era ceasul 4 când ne-a sunat alarma și, peste noapte, se făcuse răcoare în camera cu tavan țuguiat. La nici 5 eram deja pe străzi. Doar noi 2. Era întuneric și o liniște atât de profundă încât orașul nici nu dădea semne că ar fi locuit. Soarele ne-a găsit pe străzi, urcând spre platoul care avea să ne prezinte de sus toată acea frumusețe. Eram practic deasupra orașului, urcate pe un zid alb de unde am văzut cel mai frumos răsărit. Cerul de un mov aprins avea nuanțe portocalii și roșii la marginea zării, acolo unde soarele începea să-și împrăștie acoarelele. Felinarele reci lăsau lumina zilei să-și intre în drepturi. Doar muncitorii ni s-au alăturat spectacolului, în timp ce pregăteau străzile pentru noul val de turiști. M-am simțit ca și cum noi am fi ajuns primele pe platoul de filmare, înaintea tuturor actorilor și nu îndrăzneam să perturbăm liniștea.

Am alergat pe străzile goale în lung și-n lat. Am admirat căsuțele altora și apoi ne-am întors la căsuța noastră. Pentru o noapte am avut propriul trullo. Cu acoperiș conic, ziduri de piatră, șemineu și o terasă superbă deasupra, printre conuri, de unde se vedea întreg orașul. Am zăbovit o clipă să ne bucurăm de acea priveliște feerică și apoi ne-am întors pe străzi să pândim deschiderea cafenelelor.

Cu o seară în urmă, studiasem orașul pe întuneric. Și l-am surprins în toată splendoarea. Misterios. Boem. Feeric. Încărcat de emoție și frumusețe. Respirând artă prin fiecare por. Cu muzică în surdină, ghirlande de flori și lumini, căsuțe împodobite și restaurante care umpleau străzile de arome apetisante. Cu cea mai bună pizza și decorațiuni de Crăciun. Nimeni pe drum și-o lună plină care să ne vegheze.

Unul dintre trullii adăpostește un muzeu. Altul o biserică. Marea majoritate sunt restaurante, pizzerii, baruri, cafenele sau unități de cazare. Chiar și ale localnicilor se pot vizita precum un muzeu în care cineva își trăiește viața la rang de artă.

N-am fi putut părăsi Alberobello fără să ne amestecăm printre localnici la un colazzione. Cappuccino cu extra spumă și croissant cu unt și ciocolată. Aș rezuma întreaga Italie la acest amestec de căldură și arome, dar n-ar fi nici măcar 1% din tot ce am eu de spus pe scurt despre această țară care mi-e atât de dragă.

Abia după micul dejun au început să își facă apariția somnoroși turiștii. Despre Alberobello știu că este un oraș aglomerat, un turiștii se înghesuie pe străduțele înguste și se amestecă printre localnici, unde lumea zâmbește degajată și aproape că nu mai există noțiunea timpului. Un oraș în care nu ar mai trebui să existe ceasuri pentru că oricum nu mai contează ce exprimă ele. Un oraș fascinant care se explorează pe îndelete și din care n-ai vrea să mai pleci. Ne-am bucurat să îl avem doar pentru noi preț de câteva ore. Un oraș căruia am vrut să îi cunoaștem liniștea, seara după cină și dimineața înainte de micuj dejun. Un oraș în care n-am vrut să fim turiste, ci parte din întreg. Parte din liniște.

Din păcate, nu există tren direct Alberobello – Polignano a Mare, drept pentru care ne-am întors la Bari Centrale de unde am luat următorul tren spre mare.

Polignano a Mare

La câteva ore după prânz, rătăceam pe străduțele din Polignano a Mare. Și nici măcar nu e un oraș. E doar o comună de la malul mării care se bucură doar de o bucățică îngustă de plajă plină de pietre pe care soarele se joacă cu lumina la apus. O comună construită pe stâncile înalte care adăpostesc grote misterioase și-n care se sparg necontenit valurile. O comună de care n-ai cum să nu te îndrăgostești, cu străduțe înguste parte dintr-un imens labirint, pe care sunt presărate flori și copaci, deasupra cărora se zărește doar un petic de cer senin dincolo de zidurile reci de piatră ale clădirilor cu o arhitectură fascinantă.

Am locuit aproape de mare, pe unde dintre acele stânci pe care se grăbesc valurile să le sărute fără încetare. De la fereastră, un nebun de albastru se afișa în toată splendoarea lui. Cer și mare deopotrivă, într-un tablou unic. O lumină albă la linia orizontului separa cele două nuanțe când aproape că se împreunau înainte de răsărit.

E o frumusețe aparte ascunsă pe toate străzile din Italia, în clădiri, ferestre și cărămizi, o frumusețe pe care am descoperit-o și aici. O comună care nu-i altceva decât o piesă de artă în muzeul Italiei, o comoară neprețuită.

De Polignano a Mare m-am îndrăgostit cum te-ndrăgostești prima dată de mare, fără să îți dai seama, fără să stai prea mult pe gânduri. Pe orice străduță te-ai aventura, ajungi într-un loc superb. E genul acela de oraș (permiteți-mi să-l numesc oraș, vă rog) pentru care n-ai nevoie de hartă și nici nu trebuie să știi cum se ajunge din punctul A în B, unde fiecare străduță ascunde o poveste și-un colț de lume demn de explorat, cu oameni ieșiți în fața casei la povești sau adunați pe la terase, cu singura dilemă dacă să bea vin sau cafea ori ce se aleagă dintre pizza și paste. Iar seara, acolo parcă se deschide un alt univers. Lumini slabe, muzică în surdină și un freamăt plăcut. Și buticuri micuțe ascunse prin acel labirint. Un oraș a cărui atracție principală a mersul rătăcit pe străzi. Un muzeu în aer liber. O cumună-muzeu, dar nu un muzeu comun. O piesă de rezistență a Italiei, artă în forma ei pură. Și la capătul acestei frumuseți se întinde marea. Un oraș pe care l-am trăit din plin, căruia i-am simțit vibrația prin vene, pe care l-am simțit până-n suflet, din care am fost parte, nu doar în trecere.

Și nu știu ce altceva să vă recomand decât să rătăciți pe străzi de nenumărate ori și să vă bucurați de arhitectura clădirilor, de culorile ferestrelor de lemn, de toate decorațiunile și florile și copacii, de razele soarelui care mângâie marea, de valurile care se sparg în stânci, de după-amiezile leneșe, de vibe-ul teraselor și mulțimile de oameni ce roiesc ca furnicile prin tot acel labirint. Și dacă vă nimeriți acolo în plin sezon, nu ratați o plimbare cu bărcuța prin grote. Noi am fost în octombrie când valurile erau prea puternice pentru a mai permite excursiile pe mare. Totodată, mi s-a părut destul de aglomerat și atunci, nici nu vreau să îmi imaginez cum e vara când e plin de turiști.

Monopoli

Orașul cu nume de joc, un vechi port în care se lăfăie la soare ambarcațiunile, legănate de valuri. Și-i tot o comună. Însă o splendoare de comună cum numai Italia poate avea, cochetă, liniștită, cu tot felul de restaurante ridicate la rang de artă, un vechi castel, o fortăreață, tunuri de apărare care amintesc de un trecut zbuciumat. Pentru a scăpa de atacurile piraților, locuitorii au înălțat ziduri de apărare ce îi conferă orașului un aer unic. Însăși denumirea acestuia vine de la grecescul ”monos poli” care se traduce prin ”orașul unic”.

Un oraș colorat, cu case albe ce au ferestre mari și obloane verzi, cu flori la balcoane, bărci albastre și Fiaturi roșii. Un oraș-emblemă a Italiei.

Aici am petrecut câteva ore rătăcind pe străzi și am alergat prin ploaie până la gară, cu rucsacul în spate. Am ascultat un concert de vioară sub un balcon cu ferestre deschise al Conservatorului, ne-am oprit pentru un ultim tiramisu și o înghețată cu aromă de vacanță, am cântat pe străzi și am dansat fără să mai conteze că-i luni și deseori nu ne place ziua de luni.

Nu sunt de neglijat nici Matera, Ostuni sau Lecce. Matera este recunoscută prin numeroasele peșteri și locuințe sculptate direct în piatră. Ostuni e orașul-alb (de altfel, tot o cumună), iar Lecce e un oraș în stil baroc, cu porți înalte și clădiri de o arhitectură impresionantă.

Am spus-o și o repet, Italia respiră artă, într-un mod atât de natural, firesc și emană căldură prin stilul de viață al locuitorilor, prin ospitalitate și generozitate. Întreaga țară e un muzeu în aer liber la expoziția căruia suntem cu toții părtași.