România

Tâmpa la granița dintre toamnă și iarnă

În calendar, ultima zi de toamnă. În natură, un amestec frapant de nici prea frig, nici prea gol. Copacii nu erau complet dezbrăcați, ceața acaparase înălțimile Brașovului, iar vârful Tâmpei abia se zărea. Cerul se menținea de un gri-albicios. Soarele nu îndrăznea să apară. Melancolia cuprinsese orașul. Liniștea se instalase pe străzile goale. Din când în când, se mai desprindea o frunză și săruta încet pământul rece. Un sărut tăcut, moale, care părea să dureze o veșnicie.

Niciun vuiet. Niciun freamăt. Am intrat in pădure. Pășeam pe o potecă bătătorită de atâția alți drumeți ce întorceau spatele orașului și se făceau una cu natura. Ne afundam tot mai mult în inima pădurii. Drumul începea să urce. Aerul devenea tot mai tare. Liniștea se amplifica. În jur, doar copaci. Și-o tăcere adâncă de parcă ar fi fost interzis orice zgomot. Vorbeam în șoaptă. Nu am fi vrut să perturbăm acea armonie mută.

Și-apoi am ajuns acolo, la granița invizibilă dintre anotimpuri, unde se predă ștafeta într-o trecere surdă de nici nu simți unde au fost copacii goi și unde au început să se încarce de chiciură, iar covorul de frunze arămii e brăzdat de zăpada ce scârțâie sub tălpi. Acolo unde e și toamnă și iarnă deopotrivă și nu mai întelegi în ce anotimp ești, cât de repede a trecut timpul și probabil nici toamna nu știe unde să se ducă așa că mai zăbovește puțin, în timp ce iarna e fericită să o revadă și o mai păstrează puțin la povești. Destul are să rămâna singură cu pădurea când va veni vremea să acopere copacii și pământul cu același nesfârșit nebun de alb.

E și mai multă liniște și se aude doar freamătul naturii pe fundal. În timp ce în tine se dă marele concert. Îți auzi respirația sacadată și inima bubuind de frig și de efort. Și te cuprinde un val inexplicabil de fericire. Ești acolo. Nepregătit de nicio vreme. Dezgolit de tine și de soapte. Îți ții respirația o vreme ca să auzi doar pădurea. Și nu se aude nimic. Doar o liniște adâncă, plină de pace și de înțeles. Ai tot ce ți-ai dorit. Ba chiar ai primit mai mult decât sperai. Și tu știi asta. Știai de la început că nu va fi o simplă plimbare, că nu e vorba de drumul până sus, ci de drumul spre tine. Nu te-ai dus acolo să te întâlnești cu iarna în pădure, ci cu tine în cea mai vulnerabilă înfățișare. Acolo unde nu mai există reguli și ești liber să faci ce vrei. Dar nu uita că libertatea ta începe acolo unde se termină libertatea altora. Și trebuie să protejezi natura, iar natura ești tu. Trebuie să te protejezi pe tine. De cine? Tot de tine. De cealaltă latură a ta despre care ai fi pariat că nu există, dar într-un moment de furie necontrolată a ieșit la suprafață. Așa cum vântul puternic doboară copacii, la fel te poate doborî și pe tine sinele asuns dacă nu înveți să-l controlezi.

Te așteptai să-ți scriu despre culorile frunzelor și despre cât de minunat e Brașovul îndiferent de anotimp? Dar despre culorile sufletului cine îndrăznește să-ți vorbească? Despre sufletul dezgolit precum pădurea. Despre vulnerabilitatea omului liber și despre puterea care zace în tine și pe care trebuie să înveți să o accesezi. Ești o sursă inepuizabilă de energie și resurse. Și tu ai anotimpurile tale. Și tu ești copac, munte și cer. Și trebuie să înveți de la natură cum să te dezlănțui și cum să te potrolești, cum să te ridici și cum să te smerești și mai presus de toate, când trebuie să le faci pe toate.

Tu ești energie. Tu ești granița dintre anotimpuri. Tu ești liniștea din pădure. Tu ești tot ce ți-ai putea dori vreodată. Trebuie doar să îți dai seama cum ajungi acolo. Cum ajungi să fii.

Trebuie întâi să te trezești. Și să pornești pe drumul din pădure. Pe drumul despre care știi unde duce, dar nu știi pe unde șerpuiește și ce provocări ai pe parcurs. Știi doar că e drumul care te schimbă. Un drum al transformării, care te duce tot mai sus și de la care nu trebuie să te abați. Un drum de pe care n-ai voie să te întorci, la care n-ai dreptul să renunți. Pentru că astfel renunți la tine. E un drum al cunoașterii. A viața ta. Nu ești în pădure să asculți copacii, ci să te asculți pe tine. Să-ți asculți sufletul. Să asculți cum sinele urlă în tine în timp ce taci și mergi. Îți auzi inima cum bubuie. Asculți fiercare bătaie. Prinzi ritmul. Cânți cu ea. Îți reglezi respirația și înveți că așa poți să controlezi bătăile. Tragi aer în piept. Nu ești acolo pentru conversație cu alții, ci pentru conversația cu tine și cu universul. Nu urci să vezi orașul de sus, ci să te vezi pe tine de sus. Să te analizezi.

Voiam să scriu despre Tâmpa și iată că am scris despre tine. Despre mine. Despre noi ca oameni, ființe supreme care tânjesc să aibă mai mult, să fie mai mult și uită că undeva trebuie să existe un echilibru. Că pe o parte ni se dă și pe alta ni se ia. Că viața e o balanță și nu le putem avea pe toate. Sau poate că da. Dar cu ce preț? Iar uneori prețul putem fi chiar noi.

Tâmpa ești tu. Un munte de om ce-i privește pe alții de sus. O pădure dezgolită de toamnă în văzul tuturor ce imploră ceața s-o ascundă. O lecție despre mândrie și smerenie. Un copac înfrigurat ce așteaptă o plapumă de zăpadă. Un colos pregătit să renască.

2 comentarii

  1. Superbe cuvinte! M-au purtat in sus si-n jos, m-au ridicat la cer si m-au dat cu fundul de… munte.
    Intotdeauna o.placere sa te citesc!
    Hugs!

    1. Te ador, te ador și iar te ador! Mulțumesc pentru cuvintele minunate! Hugs & love!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *