Povestea din spatele fotografiei

Din fiecare călătorie te întorci schimbat. Nu mai ești omul care a plecat pentru că ai trăit o experiență care te-a îmbăgățit, o experiență care ți-a umplut sufletul de frumusețe, care te-a încărcat cu energie pozitivă, care te-a făcut să visezi frumos admirând peisaje care îți taie respirația și care te-a făcut să vezi lumea cu alți ochi.

După fiecare deplasare înveți să prețuiești mai mult ce ai acasă, îi strângi mai tare în brațe pe cei dragi ai tăi, simți dorul altfel, înveți să îți iubești patria, te regăsești, te definești sau te gândești cum să faci să te muți mai repede în acea frumusețe care te-a copleșit.

Lași bucăți de suflet oriunde te duci și iei cu tine părți din acele locuri, îți lași urme pe nisip și amprente pe tot ceea ce atingi, lași respirația ta să se împletească cu briza oceanului, lași sudoarea pe o stâncă în vârful unui munte, lași fire de păr în camere, pe așternuturi, lași sărutări fugare oamenilor pe care îți cunoști acolo, lași îmbrățișări calde și strângeri de mâini, lași visele tale și speranțele unor revederi, lași promisiuni și numere de telefon.

Te întorci cu pietre și scoici, cu nisip de pe plajă, cu vederi și magneți pe care îi pui cu mândrie pe frigider (eu am o tablă specială pentru magneți), cu suveniruri și amintiri. Te întorci cu imagini pe retină pe care le revezi de fiecare dată când rămâi singur și închizi ochii ca să îmbrățișezi dorul, te întorci cu atingeri pe care le resimți, cu filmări și fotografii, fotografii care îți vor aduce aminte de acele momente grozave care și-au pus amprenta asupra ta ca om, care ți-au schimbat perspectivele și dorințele și care ți-au îmbăgățit experiența de viață.

Când mi-am dat seama că viața e prea scurtă pentru a vedea toată lumea, am început să călătoresc mai des. Fie că îmi fac planurile cu multe luni înainte, fie că plec spontan după o discuție seara cu prietenii, am o listă cu lucruri strict necesare dintre care nu lipsește niciodată aparatul de fotografiat.

Fotografia mea preferată este dintr-o călătorie spontană în Bulgaria. Am plecat într-un weekend, înainte de a începe facultatea, cu câtiva prieteni ca să vedem cetatea Belogradchik. Drumul părea a fi parcurs printr-un portal, exact ca o călătorie în timp. Am fost uimită de contrastele surprinse pe plai bulgăresc. Sărăcia caselor dărăpănate era în contradicție cu patriotismul reliefat prin înălțarea drapelului în curte, poziționat strategic astfel încât să se observe foarte bine din stradă.

Cuvântul care a descris cel mai bine acea călătorie cred că e paranoia întrucât cu o noapte înainte de a pleca mi-a povestit o prietenă că un tip pe care îl cunoștea a fost răpit în Bulgaria cu 5 ani în urmă și i s-a furat un rinichi. Știu, sună extrem de ciudat, aproape ireal și nici nu știu cât adevăr este în toată această poveste și câte improvizații, însă știu că asta ne-a îngrozit și totuși nu ne-am putut abține de la glume cu rinichi. Departe de mine gândul să fac antipromovare zonei din cauza acestei întâmplări, pentru că dimineața următoare noi chiar am plecat spre Bulgaria. După tot ce am văzut acolo, pot spune că Belogradchik este un ”must see”(de vizitat cel puțin o dată în viață).

Poate că am privit oamenii cu alții ochi și am fost puțin reticentă, poate că am fost panicată până în adâncul rinichilor și mă uitam de 10 ori de jur împrejur, intram devreme în casă și atunci când am trecut printr-o zonă părăsită am fugit mâncând pământul, dar experiența de la cetate a reușit să îmi spulbere orice gând ce-mi făcea sufletul să tremure.

În fața mea se înălțau niște stânci care așteptau să fie escaladate. Am urcat întâi pe un deal să văd ce e dincolo de gard și, în toată splendoarea, se așternea orașul. Casele se îngrămădeau să încapă toate în acea vale superbă și am rămas un moment acolo ca să imortalizez acel peisaj…pe retină, pe suflet și în fotografii. Singurul meu regret e că pe vremea aceea nu începusem video blogul că ar fi ieșit ceva grozav.

Nu am urcat direct până sus, ci m-am tot oprit pe drum să pot să admir frumuseți și să surprind totul în fotografii. Am profitat de fiecare pas, m-am bucurat de fiecare nivel, iar atunci când am ajuns sus, am avut ”momentul meu de respiro”. Am surprins cetatea de sus și de jos, din afara porților și dinăuntru, de aproape și de departe. Am fost deasupra lumii pentru un moment și m-am întins pe o stâncă să privesc cerul. Era încălzită de soare și am simțit acea comuniune om-natură despre care doar în operele litarare citisem. M-am liniștit, mi-am liniștit sufletul (și rinichii) și mi-am alungat temerile. Am înțeles că totul ține de perspective și de modul în care aleg să văd eu lucrurile. Dacă ar fi să călătoresc mereu cu o doză de pesimism, probabil nici nu aș pleca de acasă…sau poate aș pleca de teamă să nu mi se întâmple ceva acolo. Sunt prudentă, însă alung toate posibilitățile de a mi se întâmpla ceva rău pentru că Legea Atracției chiar funcționează și eu vreau să atrag numai lucruri pozitive.

Fotografia mea preferată mă prezintă pe mine în timp ce surprind un peisaj grozav prin obiectivul aparatului. Am mers până în marginea prăpastiei, m-am aplecat ușor și mi-am lăsat toate gândurile negative în cădere liberă. Acea fotografie a fost o eliberare. Am fotografiat nemărginirea, viața, copacii din stâncă, culorile, lumina. Acea prăpastie ascunde multe pericole, exact cum ascunde și viața, dincolo de coroanele copacilor era o altă lume, erau atâtea viețuitoare cu legilor lor, cu filozofiile lor de pradă și supraviețuire, cu taine și freamăt. Însă eu am capturat doar frumusețea pe care o înfățișa acel peisaj, acea liniște, acea minunăție. Mi-a fost descoperită doar acea parte plină a paharului. M-am ridicat de acolo un alt om.

Aveam nevoie de acea perspectivă, aveam nevoie să privesc lucrurile în ansamblul lor pentru a înțelege anumite aspecte pe care nu are cum să mi le clarifice viața fără să mă pună față în față cu ele, fără să mă arunce în acele situații ca să văd singură soluțiile. A fost nevoie să urc mai aproape de cer ca să îmi liniștesc sufletul, ca mai apoi să cobor în acea vale după ce mi-am risipit scenariile de risc, ca să pot să pășesc liniștită.

Nu a fost o simplă călătorie, ci o regăsire. Am parcurs un drum spre mine ca să privesc viața dintr-un alt unghi. Am surprins contraste cărora le-am găsit o asociere în propria mea viață. Am respirat adânc și mi-am continuat călătoria, spre casă, spre mine, spre un alt ”eu”.

Poate că nu aș fi spus acest lucru dacă nu aș fi fost provocată de Momondo și țin să mulțumesc pentru acest lucru. Am retrăit acele clipe prin prisma acestor amintiri. Ce altceva e o fotografie dacă nu o bucată de suflet așternută pe un colț de lume?

Știai că porți în tine întreaga lume? Că în ADN-ul tău să află atâta diversitate? Că ești parte din fiecare cultură, din fiecare rasă, din fiecare naționalitate, că toate acestea există în tine în proporții diferite. Viața mi-a oferit atâtea teste fără să le cer, școala mi-a dat atâtea teste fără să mi le doresc, însă acesta este un test pe care cu siguranță o să mi-l fac pentru a descoperi cine sunt cu adevărat, cât din întreaga lume există în mine. Admit faptul că sunt mai mult decât am reușit să mă cunosc până acum și aceasta este o parte pe care aș vrea să o descopăr. Dacă și tu ești nerăbdător să afli, poți participa la consursul lansat de Momondo – The DNA Journey –  și poți câștiga un kit de testare a ADN-ului și șansa de a vizita țările de unde ai rădăcini.

Dacă faci acel test, te rog dă-mi de veste! Și eu promit să revin cu informații cu privire la originea mea.

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2017.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*