Veșnicia s-a născut la sat | Dakila Cabins Sibaltan

”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.”

A spus-o Lucian Blaga când a descris Sufletul satului și am trăit-o și noi pe pielea noastră în weekend-ul petrecut la căsuța din copac, în Sibaltan.

Ne-am lăsat bagajele la hotel în El Nido, am închiriat un scuter și am fugit doar cu un rucsac și o mie de visuri spre căsuța noastră de vacanță din vârful dealului, cu vedere la ocean.

Ne-am refugiat acolo unde aerul e mai curat și stelele strălucesc mai tare, unde în nopțile cu lună plină se aud doar greierii în grădină, iar liniștea de fundal e amplificată de profunzimea dealurilor ce se ascund în întuneric. Ne-am refugiat în feeria satului, acolo unde timpul se scurge după legi doar de el știute, unde viața se clădește pe simplitate, iar liniștea sufletului și fericirea par să fie cele mai înalte țeluri ale oamenilor. Aș fi rămas acolo la nesfârșit. O veșnicie și o clipă în plus.

Dacă până acum am trăit și simțit Filipine pe repede-înainte, acum ne-am rezervat câteva momente de slow motion pentru a ne bucura din plin de vibe-ul filipinez și de clipe trăite fără grabă.

La Dakila sunt în jur de 10 căsuțe din bambus înălțate pe deal, cu vedere la ocean sau la pădure. Noi am ales o căsuță cu vedere la jungă, cu hamac și fără un perete, prin care se strecura un trunchi de copac. E visul meu din copilărie să am o căsuță în copac în care să dorm fără griji. Ne-am trezit cu o pisică în pat.

Pe partea cealaltă a dealului e un platou cu hamace de unde de poate admira oceanul, de deasupra palmierilor de pe plajă. E atât de liniște acolo sus încât nici vântul nu se aude. Doar se văd frunzele tremurâd și dârele lăsate pe suprafața apei.

La recepție, sunt leagăne de lemn în loc de scaune, de jur împrejur. Recepția ține loc și de bar. Am servit aici și mic dejun și cină (micul dejun fiind inclus în prețul cazării). Într-o seară am făcut party cu pepenele pe care l-am cărat prin ploaie pe scuter tocmai din El Nido. O ploaie deasă și măruntă ne-a însoțit pe drumul ce șerpuiește printe orezării, până apoape de Sibaltan. Abia mai vedeam ceva, dar am înaintat așa cu vântul în față și hainele ude. Apoi a apărut soarele și ne-am uscat până la destinație. Am fost inspirate să purtăm hainele de plajă care se usucă imediat.

Și dacă tot vorbim despre ploaie, am făcut aici cel mai grozav duș emoțional. Baia este acoperită doar pe jumătate, iar dușul este lăsat în aer liber. La duș se ajunge pe o potecă de piatră. În jur sunt pietricele. Ziua te mângăie soarele, noaptea te răsfeți cu stelele. Într-o seară, s-a pus ploaia când eram la duș. Nu știu care apă era mai caldă, cea de la duș sau cea de la ploaie, dar spun cu mâna pe suflet că a fost cel mai plăcut duș din viața mea. Până la căsuță, am mers prin ploaie, îmbrăcate. Am stat pe verandă, lângă hamac și am ascultat sunetul ploii. Era prea mult întuneric ca să se mai vadă ceva, în schimb, mireasma pământului frământat de ploaie ne-a gâdilat simțurile. Am fi tentați să spunem că nu vrem ploaie cu noi în vacanță, însă ploaia are farmecul ei.

Zilele le-am petrecut pe plajă, de la terasă la terasă și din hamac în hamac, cu frappe-uri și fresh-uri de ananas, fără să ne mai uităm la ceas. Doar la valurile ce sărută ritmic țărmul. Aici am cunoscut-o pe Maya, o puștoaică de 6 ani de pe insulă, care mi-a tot adus floricele. M-a luat să mă joc cu ea de-a v-ați ascunselea printre palmieri. Copilul din mine a radiat de fericire. Adultul a privit satisfăcut. Un simplu joc ce mi-a umplut sufletul de bucurie și inocență. Pentru o zi, m-am simțit copil din nou. În câteva ore mi-am retrăit copilăria, acolo pe plajă, alergând printre palmieri. Ce fericire!

Mi-a atras atenția o insulă atât de mică din larg ce avea un singur copac în mijloc. Aș fi vrut din tot sufletul să luăm un copac și să ne retragem acolo, să ne bucurăm de și mai multă liniște, dar experiențele anterioare ne-au deznădăjduit mai ales că erau și valuri cam mari.

La apus, ne-am retras la un masaj filipinez până s-a lăsat răcoarea și au apărut primii stropi de ploaie. Aveam ochii închiși și auzeam doar valurile și vântul. Pentru o clipă m-am simțit ca într-un roman scris de Jules Verne. Nu știu să explic de ce, dar e acolo o emoție magică pe care o asociez cu scrierile lui Verne. Poate libertatea și curajul de a pleca atât de departe de casă. Conștientizam din nou că sunt la 10.000 km de casă. Cât de departe! Mă simteam atât de liberă. Și trăiam aici și acum fără să mai conteze ce zi este, cât este ceasul sau ce va trebui să facem ziua următoare.

Am fost și încă sunt recunoscătoare pentru timpul petrecut în Sibaltan, pentru liniștea și frumusețea de la sat, pentru viața trăită dolce farniente, pentru cântecul greierilor și strălucirea stelelor. Nici n-a mai contat faptul că n-am avut semnat. Sau energie electrică și apă din belșug dimineața. Am învățat să ne adaptăm și să ne descurcăm în orice condiții.

 

1 Trackbacks & Pingbacks

  1. Cât costă o vacanță în Filipine | Buget de vacanță - Olteancă în Deplasare

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*