Călătorii România

Muzeul Național al Satului – o emoție de muzeu în inima capitalei

Soarele s-a lăsat cam mult așteptat primăvara asta și după ce ne-am ascuns rând pe rând la cafenelele de pe Calea Victoriei și am descoperit și o pizza ca la mama ei acasă la Treevi, după am făcut potecă între Fika și Gloria Jeans Coffees după cele mai bune croissante cu mango și fructul pasiunii și un Coconut Macadamia care-mi amintește mereu de vibe-ul din aeroport, am pornit să vedem o altă față a Bucureștiului.

Nici nu mai știu de câte ori am luat la pas parcurile, citind distrată mesajele de pe alei sau admirând lebedele de pe lac. Ce m-a atras mereu la Herăstrău a fost liniștea pe care mi-a conferit-o indiferent de câți oameni ar fi fost în jurul meu sau de câtă gălăgie ar fi făcut. Nici nu mai știu de câte ori am privit frunzele desprinzându-se de pe copaci toamna și am simțit frigul și singurătatea iernii până ce primăvara a readus la viață totul. Parcul și oamenii deopotrivă. Nici nu mai știu de câte ori am făcut potecă spre locul cu cel mai frumos apus și-am traversat parcul fără să-l simt, fără să-l admir, fără să-l trăiesc. De multe ori am mers așa fără vreo țintă anume doar ca să fiu acolo. Și l-am ignorat de atâtea ori. Atât de mult încât aproape că am uitat că e acolo. Maestuos și plin de grație. Încărcat de aura timpului și respirând atâtea zeci și sute de ani de istorie și de povești ale unor oameni simpli, de la țară, care au știut să fie recunoscători pentru ce le oferă viața, care au știut să muncească pământul și să se mulțumească cu rodul muncii lor, care au știut să se bucure de soarele ce mângâie spicele de grâu și de ploaia ce întreține solul.

Și n-aș fi crezut vreodată că o să scriu atât de frumos despre un muzeu și nici că o să îmi placă atât de tare însă Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti” adăpostește mai multe doruri decât case. În 14 ha sunt adunate la sfat bucăți din viața satului românesc, cu frumusețea și autenticitatea fiecărei zone, cu povești și frânturi dintr-un trecut zbuciumat, cu file de istorie scăldate în lumina soarelui, cu ciripit de păsărele și copilași așezați pe prispă și mai presus de toate cu un dor nespus de copilărie și de zilele de vară petrecute în casa bunicilor.

Cred că farmecul acestui muzeu nu constă atât de mult în ceea ce vezi acolo, ci în felul în care te simți când pășești pe aleile dintre case, când intri în vreo curte și te retragi la umbra vreunui copac și ca prin vis simți gustul intens al dulceții de căpsuni și aroma inconfundabilă a perelor pârguite. Auzi lătrând un câine pe fundal, închizi ochii și te întrebi dacă e același câine care te trezea dimineața în cazul în care n-ai auzit pledoaria cocoșului la orele acelea atât de fragede. Iar casa bunicilor pare atât de aproape. Și pe aceeași alee dai de copilul din tine, azi devenit adult. Aleargă atât de lipsit de griji, se lovește de tine căci nici măcar nu te observă în drumul lui. E prea ocupat cu visul lui de om mare pe care speră ca într-o bună zi să îl îndeplinească. Te privește cu atâta inocență, îți zâmbește și pleacă mai departe.

E un banal muzeu, o colecție de case și de gospodării tradiționale românești aduse din toată țara și expuse în inima unui București atât de aglomerat, mai sus de Arcul de Triumf, pe malul Herăstrăului. Însă e de o încărcătură emoțională incontestabilă. Aș fi vrut să vă vorbesc despre specificul fiecărei zone, despre arhitectura caselor și farmecul fiecărui popor ce și-a găsit liniștea pe pământul românesc, dar veți ajunge acolo și nu casele le veți vedea. Vă veți vedea pe voi, copiii care-ați fost odată, alergând pe uliță în tălpile goale. Nu veți auzi freamătul oamenilor ce roiesc în jurul vostru, ci glasul bunicilor ce vă cheamă la masă.

Și n-aș fi crezut vreodată că o să plâng scriind despre un muzeu sau despre niște case aduse în București din toată țara. Dar nu despre case este vorba, ci despre mine, despre tine, despre noi. Despre copiii care au fost odată și despre vacanțele petrecute în casa bunicilor, despre tradițiile românești ce se păstrează și astăzi, despre timpul care trece fără vreo urmă de regret sau de răbdare.

“…pentru a fi bine înţelese, obiectele trebuiesc să fie aşezate în Muzeu, aşa cum sunt ele în realitate, nu între pânze, ci într-o casă adevărată; nu în standuri, ci în bătătura din gospodăria omului. Ne trebuia cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele înşile piese de muzeu, casele la rândul lor fiind aşezate astfel ca să închipuiască un sat adevărat.” Dimitrie Gusti, 1936 – Fondatorul Muzeului

Despre istoric și colecții găsiți deja destule informații pe site-ul muzeului. Prețul unui bilet este 20 lei pentru adulți, 10 lei pentru pensionari și 5 lei pentru elevi și studenți pe baza legitimației sau a carnetului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *