AlexandraNe-am întâlnit ultima dată într-o gară, 2 minute. Atât. Exact ca la început. Trenul nu a stat mult, până și el s-a grăbit. Nu am înțeles de ce noi oamenii suntem de multe ori grăbiți. Cândva, aș fi rămas pentru o viață și încă ceva în plus. Nu am ales eu să plec. Pur și simplu, așa s-a întâmplat. Nici nu știu când am încetat să mai lupt. Cred că atunci când am început să mă simt singură.
Am învățat că cea mai bună singurătate se savurează în doi. Rămăsesem să o savurez singură. Nu mai avea niciun gust. De sens nu mai vorbesc.
Sunt unele povești care se termină brusc, inexplicabil. Iar altele nu se termină niciodată. A noastră a rămas uitată într-un colț de suflet. Nici nu o încheiem, dar nici nu o continuăm. Nu mai avem curajul să mergem mai departe împreună. Nu știu de ce. Nu știu cum de s-a ajuns aici. Nu știu dacă sufăr sau dacă sper. Știu doar că ziua sunt bine. Despre noapte nu vorbesc.
Dacă mă gândesc mai bine, nu există ultima dată. Nu am de unde să știu dacă atunci chiar a fost ultima dată. Poate timpul, circumstanțele și trenurile ne vor mai aduce cândva în aceeași gară. Poate ne vom mai vedea vreodată întâmplător pe stradă și vom avea curajul să ne salutăm. Poate ne vom mai putea privi o dată în ochi și vom vedea același pervaz. Poate între timp ne vom privi în suflet.
Nu pot defini dorul pentru că nu îl pot înțelege. Știu doar că dorul doare. Atât. Aș vrea să doară și el doar pentru 2 minute. Dar doare atât de mult cât îi permitem noi.
M-am întâlnit într-o dimineață cu fericirea în gară. Apoi am lăsat-o să plece. Nu am mai știu să mai lupt pentru ea.
Acum suntem doar doi străini care au amintiri împreună. Atât.
