Miroase a ploaie din nou, a ploaie caldă de vară. Și a ceai de mere cu scorțișoară ca în serile de toamnă. E răcoare și îmi place. Stau în mansardă și privesc cum picăturile se sparg deasupra mea. Prin geamul de sus nu mai pot să văd cerul. Acum parcă văd marea și asta mă face să mă simt mai bine. Încă miroase a cărți vechi pe care le citeam în vremurile bune. Mă întind în pat și îmi las gândurile să se așterne pe tavan. Mă văd pășind grăbită spre fericire. Alerg ca un copil spre visul meu de mult uitat într-un colț de suflet. Ies afară și las ploaia să mă ude. O las să mă spele de toate amintirile.
Mi-a plouat cândva în suflet. Mult. Cu fulgere și tunete, cu sentimente dobărâte la pământ de dezamăgiri, cu iubire smulsă din rădăcini, cu lacrimi și suspine. A fost furtună multe zile la rând și a făcut ravagii. M-a răscolit de tot. Până nu mai rămăsese nimic din mine, nimic din ce credeam că sunt. Și atunci am zis că e nevoie de mult soare și am plecat să-l aduc. Când nu răsare soarele pe strada ta, te duci după el! Te duci să vezi ce s-a întâmplat de nu mai apare, poate s-a rătăcit pe undeva. A durat ceva timp, dar am reușit. Mi-am făcut ordine prin suflet și apoi am construit acolo un imperiu. Și asta m-a făcut un om mai puternic. A scos la lumină tot ce era mai bun în mine, m-a șlefuit.
Azi, nu mai plâng. Azi, privesc pe geam și zâmbesc. Zâmbesc pentru că știu ce o să se întâmple. Ca să apară curcubeul întâi trebuie să plouă. Iar în sufletul meu a plouat deja.
Toarnă-mi puțin vin și două linguri de dulceață! Ah, vin, acel vin! Vin să te văd!