Suntem ca la început. Doi străini. Străini care au amintiri împreună.
Aș vrea să ne mai întâlnim o dată într-o gară, întâmplător, să ne privim în ochi, să ne zâmbim și să mergem mai departe.
Nu mai avem ce să ne spunem. Povestea noastră s-a terminat. Nu știu eu prea multă fizică, dar am citit cândva ceva care m-a marcat: “Dacă două sisteme interacționează între ele pentru o anumită perioadă de timp și după vin despărțite, nu mai merge să le descriem ca fiind două sisteme distincte, într-un mod sau altul se formează un sistem unic. Ceea ce i se întâmplă unuia, îl influențează și pe celălalt, chiar dacă este la o distanță de mii de kilometri sau ani lumină.” Am mai scris despre asta. Pe atunci mă întrebam cum va fi acum. Greșeala mea că mi-am pus prea multe întrebări.
Aș vrea să te sun, dar știu că nu o să îmi răspunzi. Nici nu aș ști ce să îți spun. Poate doar să te salut.
E noapte, sunt singură și îmi e dor. Îmi e un teribil dor de noi. Oare tu simți același dor? Oare ai și tu filme, prieteni sau locuri care să îți amintească de mine? Mai e ceva care să îți mai amintească numele meu în tot acel București? Mai sunt alte pupile dilatate în care să regăsești 101 de motive? Mai scrie cineva despre tine? Prin ce gânduri mai umbli? Prin ce amintiri? Prin ce inimi?
Te sun doar ca să verific dacă e adevărată această teorie. Te sun să aflu dacă fizica poate avea vreun sens pentru mine.
Dar poate nu o să funcționeze pentru că noi nu suntem sisteme, ci oameni. Poate la noi se aplică alte legi. Poate chiar legea uitării. Dar cum poți uita? Eu mă străduiesc de ceva timp și nu îmi iese. Spune-mi, te rog, care e secretul?