Ce să nu ratezi într-un city-break la Milano

Când spui Milano spui capitala modei. Când spui Milano spui Domnul din Milano. Când spui Domnul din Milano spui porumbei. Și dincolo de toate acestea, când spui Milano spui aglomerație. Dar cât de aglomerat să fie un oraș? Hmm exact ca atunci când e concert și se strânge tot orașul în centru. Și nu, nu era vreun eveniment în acea perioadă, așa e acolo tot timpul. Poate chiar mai aglomerat.

Am fugit în Milano la începutul primăverii pentru că mi-am dorit să văd un apus frumos de pe Dom. Mă imaginam stând acolo pe acoperiș, fără să îmi pese de oamenii din jur, fără să îmi pese că am treabă acasă sau ce zi este, doar să mă bucur de moment, de primăvară și de soarele ce se strecoară subtil deasupra altor meleaguri. În realitate, apusul de pe Dom e doar o poveste frumoasă pentru că se văd doar ziduri și printre crăpături se mai zărește o bucată de cer roșiatic.

Betonul și sticla m-au ținut departe de apus.
Însă soarele a reușit să facă spectacol.
Apus văzut de pe Domul din Milano
Așa s-a văzut faimosul apus din Dom.
Acoperișul Domului din Milano
Piața Domului la apus, încărcată de oameni.

Am ajuns la Gara Centrale din Milano cu un autobuz luat din fața aeroportului din Bergamo. Biletul costă 7 euro pe segment, iar dus-întors 13 euro. De acolo am luat metroul spre Dom. Cartelele de metrou costă 1,90 euro și sunt valabile 90 minute. Mare atenție să nu le pierdeți între timp pentru că trebuie validate și la ieșirea de la metrou.

Piața Domului, seara

Când am ieșit de la metrou, în fața mea se înălța falnic Domul. Mulțimi de oameni în Piazza del Duomo, grupuri-grupuri care se străduiau să facă o fotografie cu celebra catedrală gotică, impunătoare, de o arhitectură deosebită. Nu știu ce fotografii aerisite am văzut eu pe Instagram, dar mie îmi mai intrau în cadru cel puțin 30 de oameni. Aș fi putut măcar să îi fac atenți ca să facem poză de grup. Trăiască Photoshop și toate programele de editat! Nu există oră la care piața aceea să fie mai liberă. Nu știu noaptea, dar aș paria că nu.

Domul din Milano
Eu și alți 100 de oameni.
Nici noaptea nu e liber pe aici.

Am stat ca coadă ca să intrăm în Dom (menționez acest lucru pentru că laitmotivul acestui city-break a fost statul la coadă). Am ales să urcăm pe scări până pe acoperiș pentru că îmi imaginam că va fi din loc în loc vreo fereastră ceva ca să mai facem o fotografie sau să ne bucurăm de view. Țeapă! Dacă sunteți claustrofobi sau nu aveți condiție fizică, nu urcați pe scări! Luați liftul!

Lângă Duomo di Milano e km 0 al modei – Galeria Vittorio Emanuele II, care adăpostește marile branduri, care denotă lux și eleganță, care e ultra aglomerată.

Nu o să vă spun că ați fost degeaba la Milano dacă nu v-ați luat măcar o fustă, o curea, un pantof, dar o să vă spun că ați fost degeaba dacă nu ați încercat pizza margherita de la Spontini. Spontini is life! Mama m-a rugat să îi aduc acasă pizza de acolo. Și m-am conformat, am strecurat o cutie în bagaj (și am trecut cu ea de control). Rece nu mai are același gust, dar ei i-a plăcut.

Găsiți Spontini atât în Galeria Vittorio, cât și la Gara Centrale, dar și într-o grămadă de alte locuri pe care pe găsiți la o simplă căutare pe Maps, printre care Bergamo și Como. Spontini face aceeași pizza delicioasă din 1953 și până astăzi.

Noi am încercat să stăm departe de aglomerație și am fugit în Como. În Como liniștea e la ea acasă și miroase a flori de tei. Como e o combinație de Sibiu și Brașov, cu străduțe parcă mai înguste, coline și un lac imens cu acealași nume care se întâmplă să fie cireașa de pe tort. Nu, nu, cireașa de pe tort e comuna Bellagio unde nu am reușit să ajungem și despre care promit să vă povestesc cu altă ocazie.

Am stat pe malul lacului Como să ne bucurăm de liniște și de albastru, apoi ne-am oprit la un restaurant să ne bucurăm de paste și pizza, am rătăcit pe străduțe până am găsit înghețată.

Liniștea din Como are un farmec aparte, oamenii nu se grăbesc, iar vibe-ul are puțin din ”m-aș muta aici”. O plimbare prin Como e un soi special de terapie pentru suflet. Lacul se întinde măreț și parcă șerpuiește printre coline, iar casele de la înălțime nasc în mine întrebarea: ”Ce gust are cafeaua de acolo de sus, în fiecare dimineață, cu asemenea peisaj?” Și nu, nu același. Are gust de libertate, acea libertate a omului împăcat cu sine, cu natura și cu Dumnezeu, libertatea omului-liber. 

Cum stăteam pe malul lacului și priveam harta ca să îmi dau seama încotro putem să mai mergem am remarcat că suntem la 5 km de granița cu Elveția și am putea să dăm o fugă până acolo. Și așa am renunțat la Bellagio pentru Lugano. Ne-am întors la gară și am luat primul tren spre Elveția.

Elveția este prima țară pe care am vizitat-o, în urmă cu 9 ani, când nici nu visam că o să ajung să călătoresc atât de mult. A fost o regăsire de sine, un carusel de amintiri și emoții, o gură de aer proaspăt care mi-a amintit cât de mult am evoluat în tot acest timp.

Gara Lugano
Lugano. văzut de la gară
Lugano
Lugano

 

Lugano

Pe atunci am vizitat fabrica de ciocolată Laderach și am testat tot felul de sortimente, iar acum am găsit un magazin Laderach în gară. M-am simțit ca un copil în dimineața de Crăciun.

Ziua următoare am vrut să mergem pe Lacul Maggiore, însă am răcit eu, cu febră, frisoane și toate cele și am ales să rămânem să ne plimbăm pe străduțele din Milano, să ne retragem la un colazione departe de agitația din centrul orașului și să ne bucurăm de liniștea primăvăratică. Mi-am dorit un limoncello și m-am ales cu un Aspirincello de toată minunăția.

Așa am observat că se fac cozi de cel puțin 20-50 de persoane peste tot, la cafea, la patiserie, la muzeu. De Dom nu mai vorbesc că așteptau cel puțin 200 de persoane ca să îl viziteze. Mi-am dat seama că Milano nu e de mine pentru că nu îmi place aglomerația, dar totuși o să mă întorc (evident ocolind orașul) pentru a vizita Belaggio (eventual cu o noapte de cazare acolo sau în Como) și Maggiore.

Pont: Terasa Duomo 21 oferă o priveliște faină asupra Domului, e fancy și redă cel mai bine vibe-ul milanez, iar cocktail-uluile sunt între 20 și 50 euro.

Ne-am cazat la Starhotels Business Palace, destul de departe de centru, dar într-o zonă extrem de liniștită și aproape de metrou.

Starhotels Business Palace
Starhotels Business Palace
Starhotels Business Palace

Italia e o bomboană, are un farmec aparte, o emoție pe care cuvintele nu o pot descrie și mi-am propus să o descopăr treprat, cel puțin o dată pe an. Mă puteți găsi pe pagina de Facebook și pe Instagram pentru a fi la curent cu poveștile mele din călătorii.


CITEȘTE ȘI:

  1. Peste Bergamo nu domnește altceva decât liniște

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*