Am lacrimi doar de mine știute și bătălii pe care le duc singură

Era o vreme când nici nu mai conta cum mă simt. Oricum toate diminețile începeau la fel. Alarmă și un moment de panică. Inspir. Expir. Inima parcă nu o mai ia așa rău la goană. Sau da. Nu știu ce zi e și nici de ce trebuie să mă trezesc așa devreme. Nu știu dacă e de bine sau de rău ce se întâmplă. Mă uit în jur, sunt acasă. E liniște. E bine dacă e liniște. Aș vrea să fie și în sufletul meu liniște.

Opresc alarma și încep să citesc mesajele. Mă uit de comentarii noi. Le-am verificat de câteva ori și noaptea trecută. Nimic. Mă uit în spam. Nimic nou. E liniște și pe Facebook. E de bine. Nimeni nu a mai primit niciun mesaj. E doar liniște sau liniștea dinaintea furtunii?

Îmi fac o cafea. Încă sunt agitată. Mă întreb a cincea oară cine sunt și apoi îmi explic că totul va fi bine. Teama e laitmotivul ultimului an. După toate amenințările am devenit paranoică. Sau, mai bine zis, prudentă. O prudență dusă la extrem. Îmi fac toate scenariile în cap. Ies din casă. Cu aceeași teamă. Îi văd în câțiva oamenii de pe stradă. Mă uit să văd dacă nu cumva sunt urmărită. Simt urma pașilor lui și ceva foșnind. Mă întorc. Nu e el. Trag aer în piept. Mai verific o dată mesajele.

Nu s-a mai întâmplat nimic de ceva vreme și e bine.

Au fost zile în care mi-a fost frică să ies din casă. Frică să răspund la telefon. Frică să-mi verific mesajele. Zile în care m-am întrebat a mia oară ce fac cu viața mea. Zile în care m-am simțit dezorientată. Debusolată. Singură. Lipsită de apărare. Mică. Neajutorată. Am fost amenințată, urmărită, defăimată.

Fără vreo urmă de metaforă, în urmă cu câteva luni, m-am pierdut pe fundul oceanului și m-am speriat de toată apa de deasupra mea. M-am speriat când n-am mai văzut pe nimeni în jur. M-am liniștit imediat și mi-am zis în sinea mea ”ok, Alexandra, ai comis-o și pe asta. Acum să vedem ce-i de făcut.” Și am realizat că dată nu o să mă salvez singură, o să fie mai complicat să mă salveze altcineva. Am început să văd lucrurile cu alți ochi. Și drumul cel bun prin toată nebunia de albastru.

Târziu am înțeles că așa e și în viața mea, cu toate metaforele posibile. Ajutorul pe care-l aștept e la mine. Omul pe care trebuie să mă bazez sunt eu. Dacă nu mă salvez eu nu are cine. Și din lacrimi mi-am creat oceanul pe care-l îndrăgesc. Din nopțile albe mi-am făcut scut. Am lucrat la mine și cu mine zile și nopți la rând pentru a mă scoate la suprafață. Mi-am dat toată silința să mă ridic și să-mi mai pese. Să nu mă mai las afectată de tot răul din jur.

Nu sunt perfectă. Viața mea nu e perfectă. Dar am dreptul să fiu extraordinară și mă trezesc în fiecare dimineață cu acest gând. Și de câteva zile mă trezesc fără atacuri de panică. Mă trezesc și zâmbesc. Soarele nu doar că a apărut pe strada mea, ci a intrat în casa mea. Și în viața mea. Și-n sufletul meu. Și s-a făcut lumină.

M-am întrebat destul ce fac cu viața mea. Acum m-am ridicat să fac. Am dezgolit pânza, am luat pensulele și am început să pictez. Am așteptat destul după răspunsuri, acum nici nu mai pun întrebări. Doar las lucrurile să se întâmple. Nu mă mai străduiesc să supraviețuiesc, ci încep să trăiesc cu adevărat. M-am uitat de prea multe ori în spate, acum mă uit înainte.

Eu aleg ce simt. Nu alții aleg pentru mine. A fost doar un vis urât din care m-am trezit. Chiar dacă a durat 10 luni și mi-a fost teamă. Azi mi-e bine. Și când nu mai știu care mi-e drumul, îmi făuresc singură unul. Și când mă mai întreb cine sunt, îmi amintesc că sunt extraordinară. Și-s un izbor nesecat de energie, de iubire, de creativitate. Sunt liberă și sunt sănătoasă. Toți ai mei sunt bine. Casa mea e bine. Oh, daa. Am o casă și pe cineva care mă așteaptă acasă. Am prieteni care mă iubesc și care-mi sunt #familie. Am planuri îndrăznețe, visuri și dorințe pentru care merg până la capătul lumii să le îndeplinesc.

Azi, îndrăznesc să visez frumos. Și să-mi făuresc un nou destin. Sau o altă față mai frumoasă a aceluiași. Mi-am scos viața la o cafea să discutăm serios despre ce vom face de acum înainte. Destinul meu e să fiu EU. Extraodinară. Trăind în Extravaganță și Uimire. În frumusețe deplină și-n liniște. Destulă încât să nu mai aibă loc și teama.

Mi-am dus lupta și am câștigat. Azi scriu de pe podium. De pe piedestalul pe care m-am ridicat în tot acest timp. Sciu cu mâna pe suflet și cu coronița pe cap. Mândră de mine până la Dumnezeu și înapoi. Mândră că am rezistat. Mândră că am reușit. Mândră că sunt un om puternic. Și liber. Și eliberat.

A fost o dimineață în care am simțit eliberarea. Nu știu să o descriu în cuvinte. Dar de atunci am știut că totul va fi bine. E ca și cum toți norii negri s-au risipit și a apărut soarele.

Astăzi sărbătoresc. Și mâine. Și oricând. Mă sărbătoresc pe mine și vă sărbătoresc pe voi. Pe toți cei care mi-ați fost alături. Vă mulțumesc și vă iubesc!

 

Hugs & love

2 Comments Posted

  1. “Și când nu mai știu care mi-e drumul, îmi făuresc singură unul. Și când mă mai întreb cine sunt, îmi amintesc că sunt extraordinară.”
    Cat de frumos!!!! Tu vorbesti aici nu doar despre tine! Tu vorbesti despre felul in care ne simtim foarte multi si-n special eu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*