AlexandraEra trecut de ora 22 când am aterizat în Puerto Princesa. Temperaturile ridicate și umiditatea crescută făceau aerul să fie irespirabil. Mă sufocam ușor, dar era un sentiment plăcut. Plecasem de la zăpadă și începeam vara mult mai devreme.
Am traversat imediat aeroportul micuț. Peste drum, ne aștepta vărul lui Roy cu o plăcuță cu numele meu, așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Ne-a pus bagajele pe tricicletă și am pornit spre cazare. Am părăsit asfaltul destul de curând și am apucat pe un drum de țară, cu multe denivelări.
Și am ajuns în cel mai cozy cozy homie homie loc posibil din Puerto Princesa – The Village House.
Trecuse de miezul nopții, când ne-am așezat pe prispa casei ca să ascultăm greierii. Era o liniște deplină cu care nu eram obișnuită și în acea liniște se auzea doar vocea naturii. Aerul era încărcat de mirosul frangipanilor ce împodobeau curtea alături de palmieri și bambus. În living zăceau bagajele noastre pe jumătate desfăcute. Camera noastră era la mansardă și știți că eu am o slăbiciune pentru mansarde. Mobilierul din lemn îi conferea un aer rustic de care mă îndrăgostisem. Aveam și terasă în mansardă, cu frangipani și o priveliște superbă asupra stăzii pe care aveam să locuim 3 zile. Știam în ce direcție e oceanul și eram nerăbdătoare să îl văd. Am adormit pe sunetul unor gecko ce am impresia că erau cu noi în cameră pentru că se auzeau foarte aproape. Eram atât de speriate pentru că nu știam ce e un gecko, nici cum arată sau ce dimensiuni are. Ne imaginam că e o pasăre, vreun papagal ceva și speram din tot sufletul să nu ajungă la noi.
Nu știu cum se făcea, dar eram la 10.000 km de casă și mă simțeam acasă. Iar Roy a făcut tot posibilul să nu ducem lipsă de nimic. Băieții lui ne-au întâmpinat dimineața și ne-au cântat Frozen – Show Yourself. A fost cel mai frumos mesaj pe care putea să ni-l transmită Universul la ieșirea din zona noastră de confort.
Cu toată diferența de fus orar și oboseala acumulată pe drum, ne-am trezit la 06:30 fără alarmă. Ne-au trezit cocoșii care oricum cântau non stop, la orice oră din zi sau din noapte. Din pat, am văzut răsăritul. Razele soarelui se strecurau în cameră pe lângă draperia ce-o dădusem puțin la o parte. Mi-am amintit de diminețile liniștite de vară când îmi petreceam vacanța la bunici la țară. Acea dimineață avea aroma dimineților de august, deși era februarie.
Ne-am întors pe aceeași prispă unde simțisem vibe-ul filipinez cu o seară în urmă. Pe fundal, Guantanamera. Nu știu de ce, dar a devenit melodia noastră de Filipine. Melodia pe care avea să ne trezim în fiecare dimineață din Asia. Am ieșit desculță prin iarbă (ah, cât ador să fac treaba asta), în timp ce Ocxana s-a întins în hamac. Atunci am gustat-o pentru prima dată. Cea mai bună cafea din viața mea. O cafea la pliculeț pe care am găsit-o într-un coșuleț din bucătărie. A devenit parte din ritualul nostru filipinez. Așa începeam și încheiam fiecare zi. Cu aromă de cafea și Guantanamera. Voiam ca atunci când mă întorc acasă și o să ascult melodia asta să-mi amintesc gustul inconfundabil de cafea și să retrăiesc în mintea mea mici frânturi din Filipine. Să închid ochii și să mă mai simt acolo chiar și pentru o secundă.
Puerto Princesa e un sat de pescari și comercianți. Oamenii vând ceea ce produc în gospodărie sau pește pentru a face rost de apă. Ce straniu, să fii înconjurat de apă de din toate părțile și să nu ai apă potabilă! Acolo toată lumea se cunoaște cu toată lumea și toți te salută politicos de parcă te-ar ști și pe tine de-o viață. Și uite așa ne-am trezit salutate de toți copiii de pe stradă. Părea atât de firesc să mergem pe strada aceea căutând drumul spre ocean, de parcă am fi făcut asta de când lumea și pământul. Trebuie să recunosc că nu a fost tocmai ce îmi imaginasem eu. Realitatea era mult mai sălbatică decât tot ce credeam eu despre Filipine. Ne-am trezit singurele turiste pe acea plajă, printre cei câțiva copii pe alergau pe nisipul plin de alge. Oceanul era retras și nu ne-am avântat până departe. Ne-am petrecut ziua în hamac, citind. Eram fascinate de multitudinea de căsuțe de bambus de pe plajă. Erau reproducerea fidelă a căsuțelor din copac pe care mi le doream când eram mică. Dacă se putea, în fiecare copac.
Seara, am gustat prima mea nucă de cocos. Eram atât de entuziasmată, iar gustul nu s-a ridicat absolut deloc la înălțimea așteptărilor mele. Mi-l imaginam magic și nu era nici pe departe. Dar aveam să-mi schimb această impresie pentru că le-am tot încercat până m-am îndrăgostit de ele. Bine. nu atât de mult ca de cafeaua aceea. O banală cafea la pliculeț cu un gust de milioane.
Roy are un registru cu feedback de la oameni din toată lumea care i-au trecut pragul căsuței. Feedback sună prea rigid în acest context. Registru cu mesaje magice și mulțumiri de la oamenii care au stat în acel paradis. Am scris și noi.
Seara am petrecut-o în centru care contrasta destul de mult cu tot ce văzusem noi în acea zi. Terase și restaurante animate de muzică, tot feluri de mirosuri de mâncăruri delicioase, comercianți cu fructe și pește la tarabe, triciclete peste tot. Și mașini. În zona în care locuiam noi erau atât de rare. Nu-mi amintesc ce melodie cântată live am auzit de la o terasă aglomerată, dar ne-am plăcut atât de tare acel vibe încât ne-am așezat pe bordura de peste drum pentru a ne bucura alături de acei oameni. Acela a fost momentul în care am conștientizat cât de departe suntem și, mai ales, cât de recunoscătoare sunt pentru acel privilegiu, pentru acea simplitate, pentru frumusețea vieții filipineze.
Și cel mai mult sunt recunoscătoare că am avut un loc al nostru, o oază de liniște în tot acel paradis sălbatic, că am ascultat îndeaproape sunetul naturii și am luat o pauză de la toată agitația din viața mea.
Încă mi-e dor de căsuța noastră de bambus de la 10.000 km de România, de pe o uliță din Filipine, cu vecini atât de zâmbitori, de o simplitate rară, energică, un loc cald, primitor pe care l-am numit acasă o vreme. A fost acasă întrucât pentru Roy n-am fost simple turiste europence, ci parte din familie. Omul chiar a dus ospitalitatea la rang de artă. Iar sentimentul e reciproc. Roy nu e gazda noastră din Filipine, ci fratele nostru de peste ocean.
Iar asta nu-i doar părerea noastră, ci a tuturor celor care i-au călcat pragul.
S-AR PUTEA SĂ VĂ INTERESEZE ȘI:
[…] nopți The Village House – Puerto Princesa 289 […]