AlexandraEra ultimul meu concert. În noaptea aceea urma să plec în Paris, aparent cu treabă, însă, în realitate fugeam de lume, de mine, de tot. Fugeam de singurătate spre o altă singurătate. Nu îmi mai găseam locul pe nicăieri și singura soluție era să mă mut și să încep o viață nouă, într-un oraș unde nu mă cunoștea nimeni, undeva să fiu liniștită.
Devenisem tot mai cunoscută în ultima perioadă, la concertele mele venea o țară întreagă, se adunau oamenii de peste tot ca să mă vadă, numele meu era des pe buzele multora, însă nu era ceea ce îmi doream cu adevărat. Sufletul îmi era tot mai gol. În inima mea bătea vântul de prea multe ori. Renășteam pe scenă de fiecare dată, doar acolo trăiam cu adevărat, dar nu era suficient. Voiam tot mai mult. Mai multă libertate de exprimare, mai multe povești pentru suflet, mai multe momente departe de ochii lumii, mai multă fericire.
Scena era doar a mea. S-au stins luminile. Pășeam cu grație spre pianul ce mă aștepta în tăcere. Lumina reflectoarelor se abătea asupra mea. Întreaga sală era cuprinsă de o liniște deplină. M-am așezat pe scaun, am închis ochii, mi-am înclinat capul spre partea dreaptă și mi-am lăsat degetele să se plimbe pe clape. Atingerile erau când delicate, blânde, când vibrante, energice și transmiteau fiori publicului. Simțeam cum ei trăiesc acele clipe alături de mine. Mă contopeam cu pianul și simțeam că am puterea să opresc timpul. Răsuna în sală ultimul cântec, ultima respirație a sufletului meu. Era ultimul moment și îl trăiam la maximă intensitate. Am încheiat într-o notă înaltă, apoi ropote de aplauze.
Am primit o mulțime de flori superbe, cu un parfum îmbietor care mi-au amintit că în sufletul meu nu ar trebui să fie toamnă niciodată. Sunt sentimente care nu ar trebui să apună niciodată…și flori care nu ar trebui să se ofilească. La fel și zile care nu ar trebui să se sfârșească. Timpul nu mai avea răbdare cu mine. Mi-am strâns lucrurile și am plecat spre aeroport. Am luat brațul de flori, am ieșit pe ușa din spate și am văzut o fetiță la vreo 6 ani, cu ochii mari și umezi, aștepta. I-am dat ei florile. Avea privirea aceea care te înmoaie din cap până în picioare, iar zâmbetul ei nu pot să îl redau în cuvinte. Nu pot descrie bucuria ei. Mi-a mulțumit și s-a intimidat toată. ”Sunt pentru tine. Ești o mică prințesă în rochița asta.”, i-am zis. A luat-o de mână pe bunica ei și cu ochii plini de lacrimi i-a șoptit ”Ea e.” Erau lacrimi de fericire. Am zâmbit și am mers mai departe.
În freamătul aeroportului, singurătatea m-a izbit din plin. Nu aveam de la cine să îmi iau rămas bun. Toți cei dragi ai mei erau departe. Încă se împăcau cu ideea că o să plec. Am ezitat o clipă. Aș fi fugit pe prima ușă. M-aș fi întors în niște brațe care să îmi transmită că o să fie totul bine, dar eram mai singură decât ar fi fost cineva vreodată. Am tras aer în piept și am urcat în avion.
În aeroportul din Paris am asistat la cel mai frumos gest posibil. Pe o bancă era un tip ascuns după o pancardă imensă pe care scria ”Bine ai venit acasă! #101” și în jurul lui cred că erau 101 de lalele (m-am gândit că de la asta vine numărul). Brusc mi-am amintit că și noi am avut cândva 101 de motive să îmbătrânim împreună. Mi-am stăpânit furtuna din suflet și m-am îndreptat spre tânărul acela să îi spun că, orice s-ar întâmpla, pentru iubire să lupte. N-am apucat. M-a stâns atât de tare în brațe încât lumea mea a căpătat un alt sens. Nici în cel mai frumos vis al meu nu aș fi putut să îmi imaginez o asemenea scenă.
-Am fost în ultimul rând. Te-am privit cum te dedici trup și suflet, cum scena vibrează sub pasiunea ta. Am vrut să vin la tine, dar nu am avut curaj. Apoi am aflat că e ultima ta prestație și o să pleci. Nu puteam risca să te mai pierd încă o dată. Am vrut să îți iau în trecere un buchet de flori, dar știam că nu îți place asta. Tu apreciezi mai mult o floare ruptă în grabă, pe care să ți-o prind în păr, sau o coroniță pe care să o porți cu delicatețe pe un câmp cu maci. Nu apucasem să îți iau nicio floare în tot acel timp. Și îți eram dator cu împlinirea celor 101 de motive. Am căutat o florărie online care să îmi livreze la aeroport 101 de lalele. Speram să te conving să rămâi, dar ajunsesem prea târziu. Așa că mi-am luat rapid un bilet în avionul tău. Nici nu îți imaginezi câte reguli am încălcat. Cel mai dificil a fost să mă lase să zbor cu toate florile astea. Știu că la tine nu trebuie să vin cu flori, ci cu iubire. Așa că iată-mă!
Viața nu e despre ceea ce primești, ci despre ceea ce oferi. Mi-am dat seama că atunci când oferi o floare, oferi, de fapt, o parte din sufletul tău. Zâmbetul pe care îl primești, poate nu reușește să umple acel gol pentru totdeauna, însă e ca și cum ți-ar îmbățișa sufletul și cu amintirea asta vei trăi mult timp. Sufletul nu are nevoie de motive să dăruiască. El e capabil de gesturi spontane, însă gândurile îl împiedică de prea multe ori. Există un ”dacă” ce își găsește locul prin prea multe propoziții. Cum ar fi dacă am gândi cu sufletul? Și am oferi șansa fiecărei zile să fie ce mai frumoasă zi din viața noastră. Stând prea mult pe gânduri e posibil să ratăm fericire. Și cu ea nu ne întâlnim de prea multe ori.
Asta e printre poveștile mele preferate pentru SuperBlog 2016.
[…] Și sufletul zâmbește uneori […]