"Cover the Earth before it covers you!"
De ce e praf sistemul nostru de învățământ? Da, așa e, oricât am încerca să negăm. Hai mai bine să recunoaștem și să ne asumăm asta! E praf pentru că nu se asigură îndeplinirea obiectivelor de învățare și asta pentru că e greșit modul de evaluare. Evaluarea, în acest caz, e echivalentă cu notarea. Adică, …
„A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” (Matei 7:25)
M-au urmărit aceste cuvinte mult timp atunci când am decis să rup din colecția de dorințe neîmplinite pe aceea de a avea o casă a mea. Trebuia să privesc dincolo de orice sens. Stând prea mult pe gânduri, riscam să pierd timp prețios. Vedeam acea casă ca pe o reflecție a sufletului meu. Trebuia să fie o construcție solidă, să poată să reziste atâtor vânturi și furtuni. Îmi doream o casă la înălțime, în vârf de munte, pe stâncile tari și să fie ruptă de realitate. (Dacă la Meteora s-a putut, știam să o să se poată și la mine)
Dincolo de aspectul puternic și dur de la exterior, trebuie să fie o oază de liniște și confort, să fie primitoare și mereu caldă, să transmită energie pozitivă și să inspire poftă de viață. Să fie un amestec de râsete și culoare, de forme și sunete, să exprime frumosul în cea mai sublimă formă.
Mi-am schițat fiecare cameră, fiecare colțișor, fiecare dorință și am mers la un birou de proiectare ca să mă consult cu specialiștii. I-am surprins cu multe idei îndrăznețe, fanteziste. În final, a ieșit un proiect de casă reușit. acea casă care urma să fie un vis devenit realitate, o fantasmă care ia forma unui ideal.
Las lemnul de stejar să îmi clădească un camin fericit și-l las să fie protejat la interior de vată minerală și la exterior de polistiren de 15 cm. Și vreau ferestre mari din termopan care să îmi ofere o priveliște extraordinară asupra platoului și asupra munților din jur, ca să pot să salut brazii cu zâmbete în orice moment al zilei, să văd răsărit și apus direct din pat și să îi fac cu mâna soarelui când se duce la culcare.
Parterul și mansarda îmi sunt de ajuns. Vreau un living imens cu șemineu și un covor pufos lângă el, pe care să stau întinsă, acolo lângă foc, să simt căldura cum îmi pătrunde prin pori, cum îmi mângâie fața și trupul obosit. Să simt mireasma unei nopți de vară cum mi se topește pe gene, să îmi simt sufletul plin de pace și de liniștea căminului. Aș mai vrea să vii să locuiești cum mine, iar dimineața să pregătim micul dejun împreună într-o bucătărie spațioasă ca mai apoi să mergem să îl servim în pat, în timp ce ne uităm la desene. Tot la parter, să fie o cameră pentru board games și home cinema. În baie vreau o cadă cu jacuzzi pentru răsfăț.
Când ajungem în mansardă, ridicăm standardele. Acolo o să fie camera aceea pe care o visez de mult timp, într-o culoare care să ne influențeze starea de spirit, un galben pal care să ne stimuleze creativitatea. Pe tavan, vreau tapet cu cerul înstelat, iar deasupra patului să aveam o fereastră către cer. Să stăm nopțile întinși pe spate, să numărăm stele și dorințe, să fie poarta noastră către Univers, să ne privim spre suflete și să ne jurăm că îmbătrânim împreună, acolo în casa noastră. Să adormim îmbrățișați și să nu ne setăm niciodată alarma. Să lăsăm soarele să ne trezească în fiecare dimineață. Să admirăm ploaia și să o lăsăm să ne cânte melodia noastră atunci când se grăbește să atingă geamul ce ne desparte de ea.
Acolo sus aș vrea să fie colțul nostru de SPA, să avem o saună în care să ne relaxăm simțurile și o baie cu cabină de duș, de data aceasta. Și aș mai vrea să avem o bibliotecă imensă, cu o colecție impresionantă de cărți, iar printre ele să se afle romanul care înfățisează povestea noastră.
Piesa de rezistență aș vrea să fie sistemul de încălzire în pardoseală pentru că, oricâte scaune și paturi aș avea, mie tot pe jos îmi place să stau. Astfel, ar asigura distribuția uniformă a căldurii în întreaga încăpere, plus că utilizează puțină energie electrică, funcționând pe bază de apă caldă.
Pentru a evita creșterea nivelului de dioxid de carbon, umiditatea crescută, mirosul neplăcut și formarea de mucegai, o să avem un recuperator de căldură aer-aer, adică un sistem de ventilație și filtrare ce, în timp ce introduce aer proaspăt în încăpere, recuperează până la 90% căldură din aerul evacuat. Vreau miros de brad și prospețime, cu note calde de iasomie.
Ne trebuie o pardoseală rezistență la apă, pentru iernile în care vom alerga în casă zgribuliți după o baie în zăpadă. Și că tot vorbim despre asta, o să avem și un sistem de recuperare a apei de ploaie și a zăpezii. Mă gândeam să se instalăm și niște panouri solare. Iar pentru a ne bucura de lumină naturală, vom avea sistem de iluminare cu LED-uri.
Nu te speria de investiția inițială mare, pentru că investim în calitatea. Am gândit acest proiect pe termen lung. Cheltuielile de întreținere vor fi extrem de mici. Mergem pe principiul ”Nimic nu se pierde, totul se transformă.” O să râdem de fiecare dată când ne vor sosi facturile. Nici n-ai idee câte economii vom face în felul acesta. Ne vom învăța și copiii să investească inteligent. În casă asta vreau să ne creștem nepoții, vreau să îi învățăm să iubească natura, să se scalde în băi de soare și să fie prieteni cu micul Winnie. Până atunci, poate mai apar și alți ursuleți.
Nu vreau să facem rabat de la calitate, cum nici de la fericire nu vom face. La temelie vom pune multă dragoste, care va dăinui în timp. Când închidem ușa după noi, vreau să fim acasă. Vreau să dăm viață acestei case care nu înseamnă nimic fără noi. Aici vreau să ne trăim fericirea fără regrete. Strânge-mi sufletul în brațe și jură-mi iubire veșnică!
Lasă stelele să fie pietre de temelie și munții să ne fie martori! Hai să scriem istorie pe cerul unui suflet plin de dor! Hai acasă!
SuperBlog2016 să ne fie alt martor!
Era trecut de miezul nopții, iar noi purtam una din acele conversații nocturne pline de sinceritate și dorințe neîmplinite. Atâtea planuri, atâtea scenarii…spuneam că ”într-o zi” vom fi doar noi și nimic nu va mai conta. Știam că ținându-ne de mână vom putea trece prin orice furtună. Știa că nu trebuie să îmi zică ”Îmi e dor de tine” fără să adauge ”Deschide! Sunt la ușă.” Am nevoie de îmbățisări mai mult decât de toți banii din lume.
-Cât de repede poți să îți faci bagajul?
-Depinde.
-Depinde de tine cât de repede plecăm.
-Unde?
-Să fim fericiți.
-O să plecăm cândva, undeva unde să fim doar noi, să stăm îmbățișați la apus, să ne trezim la răsărit pentru a admira soarele, să ne bem cafeaua liniștiți la poalele unui munte, să mergem până în vârf pentru priveliște, să respirăm verdele crud și aerul tare, să ne umplem porii de prospețime de parcă timpul s-ar opri în loc pentru noi.
-Mi-am echipat mașina corespunzător. Hai să o încercăm! Putem pleca chiar în noaptea asta.
-Tu vorbești serios?
-Da. Ia-ți liber 3-4 zile și hai să fugim departe! Ai timp să îmi mulțumești pentru idee mai târziu. Acum, grăbește-te!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
-Arată bine. Sper să merite înlocuirea radio CD-ului.
-Să merite!? E cea mai bună investiție. Uiți că atunci când ne-am întors de la mare te-ai plictisit atât de rău în mașină încât te-ai enervat și ai scos laptopul, apoi ai jurat că la mare o să te mai duci doar cu trenul pentru că acolo ai suficient spațiu pentru a te desfășura în voie cu toate dispozitivele tale?
-Acum cât de departe mergem?
-Unde vrei tu. Nu am niciun plan. Jucăria asta are internet și ești liberă să cauți pe Google ce vrei tu, să stabilești un traseu, are GPS așa că nu ne rătăcim că de data asta nu mă mai iau după tine. Încearcă să te grăbești ca să știu totuși în ce direcțe pornesc.
-S-a întâmplat doar o dată să greșesc drumul și îmi scoți ochii cu asta de un an.
-O dată și bine. Vezi că are hartă în timp real.
-Hai la Brașov. Bem o cafea pe Tâmpa, vizităm Râșnov și alte locuri pe care le-am ratat data trecută, caut acum pe net să vedem ce mai putem face acolo. Apoi putem merge la Bâlea Lac. Mereu mi-am dorit să ajung acolo. O să facem niște poze superbe. Iar la întoarcere trecem prin Sibiu, unde putem să ne facem o poză în fața magazinului ”Mă gândesc la ea”, punem un lacăt pe Podul Minciunilor, vizităm Muzeul Astra și apoi mai vedem.
-Sună bine. O sun pe Miruna să ne întâlnim cu ea când ajungem în Brașov să ne dea tabloul ăla.
-O sun eu, tu fii atent la drum!
-Am agenda telefonului sincronizată și poți să o apelezi direct de acolo. Vezi în meniu! Pot să manevrez și eu jucăria din comenzile de pe volan. Hai că o să ne distrăm maxim!
-Cum așa?
–Car kit cu Bluetooth pentru convorbiri telefonice hands-free. Preia datele de pe telefon direct pe ecranul navigației și, astfel, pot folosi telefonul prin comenzi de pe volan – răspuns la telefon, modificare volum al convorbirii, navigat în agenda telefonului.
-Prea tare! Plus că ador ecranul tactil! Mă săturasem de butonat chestii.
-Vezi că am un DVD cu desene animate. Poți să te uiți dacă te plictisești.
-Tu glumești?!
-Pe bune. Iar la Bâlea Lac putem să dormim în mașină. Stăm întinși pe spate și privim stelele, cu muzica în surdină, apoi ne uităm la filme în mașină până târziu. Iar dimineața dăm la maxim melodia ta preferată, aia care te energizează pe tine înainte de traininguri.
–Sistemul ăsta de navigație transformă statul în mașină într-o adevărată experiență. Aș putea chiar să mă mut aici. Călătoriile capătă un alt sens. Cum se numește și de unde ai luat așa ceva? Că vreau să îi iau și lu’ tata.
–Navigatie auto multimedia Edonav. L-am luat dintr-un magazin online, Edotec, au livrare gratuită pentru majoritatea produselor, contracost, suport tehnic pentru instalare sau orice fel de întrebări privind produsele. Se ocupă profesioniștii, nu vă mai chinuiți tu cu tatăl tău. Vă sugerează și alte accesorii. Mi se pare că au o ofertă și primiți cadou o cameră marșalier pentru a urmări pe ecranul navigației ce e în spatele autoturismului în timp ce parchezi. De asta ai avea tu nevoie. Cu niște senzori de parcare, în sfârșit o să te lase și pe tine să conduci mașina aia.
-Dacă o comand acum, în cât timp vine?
-În 2 zile. Adunci plasez comanda mâine ca să ajungă odată cu noi. Tata o să adore asta. Punem pariu că o să doarmă și el o noapte în mașină?
-O noapte e în regulă. Vezi să nu se mute acolo. Aveți grijă să nu vă certați care din voi conduce!
Articol scris pentru SuperBlog 2016.
Era ultimul meu concert. În noaptea aceea urma să plec în Paris, aparent cu treabă, însă, în realitate fugeam de lume, de mine, de tot. Fugeam de singurătate spre o altă singurătate. Nu îmi mai găseam locul pe nicăieri și singura soluție era să mă mut și să încep o viață nouă, într-un oraș unde …
Îmi povestise cineva că are un prieten care a moștenit un munte. Îmi tot făceam fel de fel de scenarii în minte cu privire la ce aș putea face eu cu un munte…sau cu o insulă. Doi ani mai târziu, am primit vestea că am moștenit o casă în București. Eram în extaz. Era șansa …
O vedem des cum se înalță pe tocuri, e elegantă și are un parfum scump. Pășește ca o divă, iar vântul se joacă prin părul ei desfăcut. E așa frumoasă. O așteptăm cuminți acasă. Se întoarce târziu și se aruncă în pat. Suntem nerăbdători și, în același timp, geloși. Am vrea să o însoțim noi …
Țac. Țac. Țac. Stăteam liniștită pe birou. Ba chiar încă dormeam. Se auzeau zgomote de afară. Cineva alerga pe scări. Apoi au năvălit ei pe ușă. S-au repezit spre mine, m-au apucat și fără să se scuze că m-au trezit, au început să mă apese pe niște poze. Sunt chiar simpatici așa zâmbitori. Mă uit …
Trenul oprește în gară. Cobor. E tot la linia 8. Trec prin locul în care ne-am cunoscut. Acum, ca și atunci, mă opresc puțin. Retrăiesc momentul. Trag aer în piept. E frig. Îl caut cu privirea prin mulțime, dar nu e. E posibil să nu ne mai întâlnim niciodată. Merg mai departe.
Cândva am fost turistă în București. Veneam des. Am iubit Bucureștiul pentru freamăt, culoare, oameni grăbiți, locuri, parcuri, metrou, înălțimi. A devenit orașul meu preferat, un fel de ”acasă” din deplasare. În agitația Bucureștiului mi-am găsit liniștea. Nu știu cum am reușit. Atunci când mă pierd de mine, merg să mă regăsesc. Am seri când rătăcesc pe străzi și privesc blocurile, înălțimea lor, privesc cerul și stelele. Las gândul să mă poarte departe. Am atâtea amintiri într-un singur oraș încât a devenit parte din mine. Într-un fel, m-a adoptat acest oraș. Apoi, l-am cunoscut pe Alex și a devenit orașul nostru.
Nu ne-am despărțit niciodată. Pur și simplu, am încetat să ne mai vorbim. Am știut că a ales-o pe ea. Nici acum nu m-am împăcat cu ideea. O parte din mine încă îl așteaptă. Mă trezesc în multe nopți suspinând de dor, uneori chiar adorm plângând. Nu mai suntem de mult ”noi” și orașul mi-e străin fără el. Încă poartă în aer povestea noastră și numele noastre pe ziduri, prin parcuri, la metrou. Încă există un pervaz plin de amintiri la etajul 8 al unui hotel. Acolo ne-am dezbrăcat de trupuri și am rămas doar suflete. Ne-am descoperit goliciunea trăirilor fără pic de rușine. Ne-am dat jos măștile ca să ne cunoaștem exact așa cum suntem cu adevărat, exact așa cum alții nu ne știu și ne străduim să nu le arătăm. Ne-am scăldat în sinceritate. Dacă există vreun om căruia să fi avut curajul să îi pun sufletul pe tavă cu tot cu bandaje și răni însângerate, cu fericiri, regrete și dureri, cu trăiri și experiențe, cu lecții și provocări, el e acela.
Mă simt de parcă aș fi revenit acasă după o lungă perioadă de absență și totul e neschimbat, iar o parte din sufletul meu e încă acolo. Toate lucrurile sunt cum le-am lăsat, e același parfum în aer, aceeași liniște, aceeași aglomerație. Doar eu m-am schimbat și mă simt străină într-un oraș care cândva era ”al nostru” pentru că nu mai am cu cine să îl împart.
Am avut 101 de motive să îmbătrânim împreună, iar acum sunt singură, cu un suflet ce se crede resemnat, dar care e încă răvășit, cu o inimă care îi rostește numele în fiecare pauză dintre două bătăi consecutive, cu un dor până la lacrimi. De când ne-am văzut ultima dată, nu am mai avut curajul să mă întorc în București. Mă îngrozea ideea că ar fi putut fi oriunde, iar eu atât de aproape de el și să nu ne întâlnim. Îmi era greu să ajung în București și să nu îl sun. Simțeam că orașul nu mai are sens fără el.
Și totuși mi-am făcut curajul să mă întorc. Mi-era dor de acel ”acasă”. Venisem pentru 3 zile în București, doar eu cu mine, să mă deconectez de agitația urbană, departe de toate problemele mele, să mă relaxez la SPA și să dorm.
Înainte de a mă caza undeva, m-am oprit în Herăstrău, de dragul vremurilor bune. M-am plimbat puțin, apoi m-am așezat pe o bancă și am privit în trecut, spre acea dimineață…Acum nimic nu mai e la fel. Nici parcul, nici cerul, nici eu. Doar banca și amintirile. O lacrimă mi s-a desprins din suflet. I-am simțit respirația în ceafă. Am știut că e el. Fără să mă întorc, l-am recunoscut. Doar e acea parte din mine care lipsește.
-Ai ajuns în București. De ce nu m-ai sunat?
-Pentru că ai încetat de mult să îmi mai răspunzi.
-Unde stai?
-Momentan pe banca asta. Admir peisajul. Copacii sunt așa goi fără frunze, parcul e trist, lacul e singur și cerul parcă plânge.
-Tot cu treabă.
-Nu. Mi-am luat liber 3 zile și am fugit aici, ca pe vremuri. Încă nu știu încotro.
-Singură?
-Da. Nu am mai avut timp de convingeri sau explicații. Pur și simplu, mi-am făcut bagajul și am plecat.
-Puteai să mă anunți.
-Asta era înainte. Acum zac în lista ta de block, deși mi-ai promis că nu se va ajunge acolo.
-Nu am avut de ales.
-Ba da, ai avut.
-Hai să lăsăm totul în urmă, să mai facem cunoștintă o dată și să o luăm de la zero. Să trăim o altă poveste la ultimul etaj al altui hotel.
-Și apoi?
-Vom vedea.
-Apoi ne continuăm viețile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?
-Nu. Într-o zi poate nu vom mai fi în vizită și vom rămâne pentru totdeauna.
-Unde mergem?
-La Hotel Domenii Plaza că e aproape.
-Bine.
Un loc plin de eleganță și stil, emana căldură și lux prin fiecare perete, prin fiecare tablou, prin fiecare strop de culoare. Un hotel clădit cu pasiune și gust, plin de finețe ce denotă rafinament. E o liniște deplină și asta îmi place la nebunie. Are 4 stele și e pe lista clădirilor de patrimoniu arhitectural național. Amintirile de aici clar vor avea mai multe stele.
La recepție e o atmosferă absolut magnifică. Am rămas un moment să mă încarc cu acea energie, apoi am urcat la ultimul etaj. Am ales o cameră standard, destul de confortabilă. După o baie cu spumă, ne-am cuibărit în pat și am adormit depănând amintiri.
Seara ne-am petrecut-o la SPA. Ne-am relaxat la saună și jacuzzi pe ritmul bătăilor a două inimi sincronizate. Departe de toată agitația urbană am găsit o oază de liniște. În saună am simțit că se oprește timpul în loc, lemnul încins îmi atrăgea tot stresul cotidian ca un magnet. Prin pereți îmi treceau gândurile și mă cufundam în șoapte. Eram doar noi doi și tăceam. Tăceam ca să ne ascultăm respirațiile. Aveam atât de multe de spus, dar nu am vrut să stric momentul. Simțeam acei aburi cum creează o legătură între noi, parcă ne-ar fi împreunat sufletele. Fiecare clipă era magică. Eram din nou împreună, departe de tot trecutul, într-un prezent care nu am fi vrut să se termine vreodată. Aveam ocazia să readucem la viață cele 101 de motive. Ne priveam cu ardoare și ne zâmbeam ștrengar când ni se dilatau pupilele. Am stat mai mult de o oră în jacuzzi cu două cupe de șampanie și căpșuni.
Am constatat că oamenii fericiți dorm mai bine. Am început dimineața cu o cafea cu aromă de toamnă și, ca să se potrivească cu vremea, am încercat un masaj cu pietre calde. E divin. În momentul când piatra încălzită atinge pielea se creează o senzație unică de plăcere. Având în vedere faptul că nu ne place să ieșim afară când e frig, ne-am răsfățat prin hotel. Împachetările cu ciocolată și piper sunt bestiale. Nu mi-am imaginat vreodată că o să îmi placă o asemenea risipă de ciocolată. A fost un amestec exploziv de nuanțe, texturi, lumini și arome, o frenezie a simțurilor. Oamenii fac artă din mâncarea mea preferată. Am încheiat seara cu povești în jacuzzi, apoi ne-am retras în cameră la un film.
-Ia-mă în brațe și hai să dormim! Lasă-mă să îmi odihnesc sufletul lângă al tău și apoi vom vedea ce e de făcut!
În ultima dimineață, ne-am trezit devreme ca să profităm de un masaj cu bambus urmat de o oră la saună. Așa ca de rămas bun. Clasicele poze la înălțime, un prânz ca oamenii normali (nouă ne place să mâncăm în pat, în timp ce vizionăm filme sau povestim), apoi am părăsit hotelul.
A devenit noul nostru loc. Dacă lucrurile merg bine între noi, o să revenim. Dacă nu, o să devină o amintire, un loc de poveste, o casă a sufletelor noastre.
Putem să urâm Bucureștiul pentru o mulțime de motive, îl vom iubi pentru că poartă povestea noastră. Iar un capitol l-am scris la Residence Hotels. Peste ani, când vom reveni, aș vrea să fim întrebați: „Oaspeți?” și să răspundem satisfăcuți: „Nu. De-ai casei.” Poveștile se scriu cu fericire. Atât.
P.S: Aș fi vrut ca această poveste să rămână pentru mine, să o închid într-un colț al inimii și să o păstrez tainic acolo. Dar a fost nevoie de ea în SuperBlog 2016 așa că mi-am dezgropat sentimentele, am lăsat lacrimile să curgă și mi-am așternut sufletul aici, din nou.
CITEȘTE ȘI:
Eram la capătul puterilor. Simțeam un gol în suflet pe care nu reușeam să îl umplu cu nimic. Pierdusem sensul vieții, îmi pierdusem încrederea în oameni și mai apoi în mine, greșisem mult și nu mai știam cum să remediez totul. Aveam mai multe probleme decât soluții. Nu știam ce să mai fac cu viața …
-Îmi e dor de tine. -Și mie. -Hai afară! -Beib, lucrez la un proiect… -Sunt la tine la bloc. -Cobor în 5 minute. Era noapte și ploua. Mă aștepta în mașină cu farurile pornite. Adusese ciocolată, toate sortimentele posibile, un amestec vibrant de forme, culori și arome. Eram în extaz. -Vezi că poți să îți …