2018

Liniștea de la marginea mării nu se compară cu absolut nimic, acel moment când nemărginirea se ascunde în zare și acolo la linia orizontului se văd dansând câțiva pescăruși, când stâncile pe care stai sunt fierbinți și într-o clipă prinzi toată nemurirea, acolo în fața unui nebun de albastru, acel albastru pe care îl dorești cu ardoare strecurat în fiecare moment de care te bucuri.

Am ajuns absolut întâmplător acolo, într-o după-amiază de mai, fără să știu unde mă poartă pașii, fără să știu ce o să găsesc. Aveam în mine o sete uriașă de a descoperi frumosul, de a mă redescoperi pe mine așa cum sunt de fapt, dezbrăcată de tot de îmi impune societate, lăsând în urmă tot ceea ce credeam că mă definește. Am vrut să fiu singură cu mine, să aflu cine sunt în lipsa a tot ceea ce se știa până acum despre mine.  Și am putea povesti o veșnicie despre mine, despre voi, despre albastru, despre iubire, despre descoperiri, despre frumusețe, despre recunoștință, despre regăsire, despre tot ce inima vrea să exprime.

Am luat autobuzul până la Sea Caves și după ce șoferul mi-a spus că nu voi găsi nimic interesant acolo (așa mult regret că l-am crezut), am coborât un kilometru mai în față și am urmat Calea Afroditei. Am ajuns în locul care mi-a încărcat bateriile cu atât de multă energie, care m-a încărcat cu atât de mult optimism, care m-a lăsat fără cuvinte preț de câteva clipe, uimindu-mă de întregul cadrul ce se întindea înainte mea ca un tablou atât de bine realizat.

Mă aflam la Cape Greko, cel mai sudic punct al golfului Famagusta, într-un parc național protejat, de o frumusețe rară, acolo unde s-a născut albastrul. De ce spun asta? Pentru că un alt loc mai frumos nici că putea să găsească. Nici în cele mai adânci vise ale mele nu îmi apăruse până atunci un albastru atât de perfect. M-am îndrăgostit de acel loc cu toată ființa mea, cu tot albastrul meu, cu tot cerul și toată existența.

Nicolae Steinhardt a spus cândva că ”albastru nu e o culoare, e și el un soi de liniște” și îndrăznesc să spun că dacă ar avea o culoare, libertatea sigur ar fi albastră. Pentru că libertatea înseamnă liniște, dar nu avea liniște care marchează absența oricărui zgomot, ci acea liniște a sufletului, acea liniște care nu poate fi prinsă între zidurile niciunei definiții, acea liniște specifică omului împăcat cu sine, împăcat cu Dumnezeu, o liniște ce nu se descrie prin nimic altceva decât prin albastru.

Am rătăcit pe cărări de multă vreme neumblate pentru că, aparent, mai toată lumea mergea pe acolo cu mașina. Am fost singură și nici măcar o clipă nu mi-a fost teamă. M-am rătăcit în pustietate și nu m-am simțit pierdută pentru că mă regăsisem pe mine și în acel moment asta era tot ce conta. Acel loc m-a învățat cea mai frumoasă lecție de dezvoltare personală și vreau să împărtășesc cu voi frânturi din acele descoperiri (în curând o să apară și vlogul așa că stați cu un ochi și pe canalul meu de Youtube).

Las albastrul să vorbească pentru mine întrucât acea experiență și-a lăsat amprenta asupra mea într-un mod pe care nici nu mi l-am imaginat și cred că acest articol nu e despre călătorii în locuri frumoase, ci despre descoperirea de sine pe care poate să o ofere frumusețe unui loc, despre dezvoltarea personală pe care o primiți nu citind, ci experimentând, aruncându-mă în corzile vieții dispuși să faceți față oricărei provocări.

Deschizând agenda, văd scrijelit acolo din 17 mai: ”Astăzi, m-am oprit puțin la Cape Greko ca să mulțumesc pentru acea frumusețe. Pur și simplu, am rămas uimită de peisaj, am rămas fără cuvinte, nu am mai știut să exprim ceea ce simt pentru că totul era wow. Astăzi, am fost dublu recunoscătoare pentru libertatea de a călători. Astăzi, mi-am pierdut cuvintele căci m-am regăsit pe mine, m-am redescoperit și mi-am găsit sensul vieții.”

Dacă aș fi fost poet, aș fi ascuns albastrul în poezie, dacă aș fi fost pictor, l-aș fi conturat pe pânză, dar am fost un simplu observator umil, un explorator ce s-a simțit atât de mic în nemărginita zare, acolo la marginea stâncii, și am luat albastrul și mi l-am ascuns în suflet ca să îmi țină de liniște în nopțile cu lună plină.

O să mă întorc în Cipru cât de curând pentru acest loc și voi alege să merg cu vaporul la Blue Lagoon pentru o cu totul altă perspectivă și o experiență extraordinară.

CITEȘTE ȘI:

1. Cum m-am descurcat singură în Cipru 8 zile

2. Impresii din prima mea călătorie singură | Jurnal de vacanță

3. Cum era să pierd avionul spre casă la întoarcerea din Cipru

4. Ce poți vizita în Larnaca | La pas prin Cipru

5. Ce poți vizita în Ayia Napa | La pas prin Cipru

6. Ce poți face o zi în Limassol | La pas prin Cipru

7. Cea mai frumoasă plajă din Cipru